Dilemele "generaţiei regăsite"

Formidabilă achiziţie a epocii postsovietice, plecarea tinerilor basarabeni la studii în România ne-a dat mult timp prilejul unor truisme unanim împărtăşite. I-am văzut pe aceşti copii ca pe nişte privilegiaţi, le-am spus că se bucură de o şansă la care nu a putut visa nici o generaţie postbelică de la noi - şansa de a fi români, de a face studii de calitate, de a se afla într-un mediu normal de limbă şi civilizaţie românească, compensând cu norocul lor frustrările noastre, chiar şi ale celor care se mai consideră tineri, dar nu suficient de juni pentru a fi evitat deformarea provocată de şcoala sovietică. Această percepţie a mai pierdut din entuziasm faţă cu înmulţirea veştilor despre sincopele, de instrucţie şi comportament, ale unora dintre fericiţii "transfugi" ai cărţii care ţineau să ne oripileze cu inconştienţa lor, şi a împrumutat culoarea neputinţei o dată cu decizia celor mai valoroşi dintre tinerii plecaţi de a rămâne în România, de a nu mai reveni într-o Basarabie rostogolită în primitivism, împotmolită în smârcurile asiatice. După aproape 10 ani de la începutul migraţiei studioşilor basarabeni peste Prut, putem semnala prima contribuţie din interior, autorizată şi credibilă, la configurarea profilului acestei generaţii. Tamara Carauş, o tânără basarabeancă, doctorandă la Bucureşti, ne dăzvăluie în volumul său de debut, intitulat Tzara mea, complexitatea condiţiei studentului dintre Prut şi Nistru în România. Tamara Carauş este prima care se încumetă să descrie, să interpreteze, să conceptualizeze această ipostază. O face cu pasiune, prin implicare personală, subiectul şi obiectul investigaţiilor sale confundându-se în aceeaşi persoană.

Cartea nu este uşor de definit ca gen: ceva între jurnal literar şi eseu sociologic, un bildungsroman din care a fost eliminată intriga şi păstrată tensiunea frământărilor interioare. Chiar titlul "Tzara mea", cu trimiterea sa declarată la dadaism, indică asupra unei realităţi secunde, deturnate în derizoriu, mai curând o invenţie suprarealistă decât o entitate ce merită tratată cu seriozitate. Republica Moldova a demonstrat că poate fi orice după 1991: obiect de speculaţii lingvistice, loc de perpetuă îndoctrinare, sursă a stuporilor occidentale şi poligon de testări antropologice, numai nu o ţară în deplinul înţeles al cuvântului. O creatură ridicolă, dacă nu ar fi atât de tragică. Dilemele studenţilor noştri în România se leagă endemic de schizofrenia pe care o implică cetăţenia RM. Pentru că o posezi, dar te consideri în acelaşi timp alceva. Tamara Carauş îşi scrutează această identitate dedublată, plasându-se în mijlocul generaţiei sale - o noţiune de vârstă şi categorie socială pentru ea - cu care are raporturi neunivoce, de apartenenţă şi de delimitare, aproape instantanee. În acest "menuet", cu despărţiri şi apropieri repetate, rezidă substanţa volumului. Am acceptat să scriu despre generaţie, spune ea, "pentru a face un exerciţiu al debarasării de colectivitate, pentru a stabili până unde e generaţia, până unde sunt a ei şi apoi să văd unde mă situez eu, ireductibilă la colectivitate." (p. 25). Pornită în lume sub flamura angajamentului paşoptist, generaţia din care face parte autoarea s-a trezit, după câţiva ani, călcând pe zgura vechilor sloganuri, "în plin relativism cultural şi politic, într-o lume multiplă a diferenţelor declarate", ceea ce îi încurajează tentaţiile de emancipare faţă de acest nou mesianism de tip iluminist. Moştenirea generaţiilor mai vârstnice constituie o povară insuportabilă, consideră Tamara Carauş, ea apasă ca un lest psihic, nemilos şi nedrept, asupra libertăţii de autodefinire a tinerilor de azi. Tocmai de aceea autoarea evită să răsfoiască O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (opusul lui Mihai Cimpoi), pentru că dacă zăboveşte asupra ei, adaugă ea plastic, o invadează cortegiile de fantome ale rataţilor locului, cu care generaţia sa nu mai vrea să fie asimilată. Refuzul acesta se manifestă şi în felul în care autoarea combate prejudecata "generaţiei pierdute": "În lipsa ideilor de progres şi bine comun final, generaţia nu are unde şi cum se pierde. Se pot pierde indivizii ei reali, concreţi, ambiţioşi, autosuficienţi, integraţi, neadaptaţi etc. Însă deoarece eşecurile sunt mai suportabile în colectivitate, "generaţia pierdută" devine consolarea celor "mulţi şi umiliţi." (p. 31) Dincolo de problemele adaptării, studenţii basarabeni din România reprezintă o generaţie regăsită, care nu mai inventează scenarii de supravieţuire, ci îşi manifestă libertatea de a fi ceea ce vor să fie (iar unii dintre ei şi să devină).

Congenerii săi "dezinhibaţi" nu scapă judecăţilor lucide ale autoarei. Tamara Carauş face un inventar al relaţiilor dintre basarabeni şi colegii lor români şi al diferenţierilor în interiorul acestor grupuri, unde s-a simţit adesea străină. Rezultă pagini excelente de portretistică, o tipologie a "speciei basarabene" în România, care dau la iveală talentul de scriitor al eseistei. Un fragment pitoresc: "Evenimentul bursă" este arealul unde poþi sã urmãreºti diversitatea speciei: doctorandul-traficant de repatrieri e, de regulã, de gen masculin, (...) cunoaşte câteva legi care îi pot camufla acţiunile şi câteva care îl ameninţă; e ras în cap şi poartă vară-iarnă nelipsita haină de piele; e prezent zilnic la secţiile de paşapoarte, la notariatele din preajmă şi, desigur, în vămi, unde "repatriatul" îşi transportă "moştenirea". Tinerele cercetătoare afişează în continuare stilul, eleganţa şi vestimentaţia "sexy" propusă de talciocul "Calea Basarabiei", iar machiajul cu stridenţe orientale face un look inconfundabil de cercetătoare basarabeană, care menţine mitul despre inefabilele frumuseþi ce s-ar naºte la hotarele imperiilor prin amestecul de sânge al diferitelor etnii. (...) După mirosurile năucitoare de bucate naţionale şi de aburi seculari de alcool pot fi depistate alte două specii: doctoranda-gospodină şi doctorandul Marele Alcoolic. Nu poţi şti ce anume cercetează ei, căci nu ştiu nici ei exact - fie gerunziul la Tirso de Molina, fie proteina din mentă ş.a.m.d., sau proteina la Molina şi gerunziul din mentă - oricum, nici nu contează: dacă îi cunoşti, te convingi că într-adevăr nu mai contează. Văzându-i, îmi zic de fiecare dată că e imposibil să nu existe deja un film sf, horror şi totodată suprarealist despre o apocalipsă banală, provocată de nişte savanţi care uitaseră ce anume cercetau, dar mai continuau să cerceteze." (p. 42) Alte pagini de proză de o causticitate memorabilă îi înfăţişează pe profesorii de la Universitatea Chişinău - o rezervaţie de handicapaţi -, unde locul clasicilor marxism-leninismului în programa de studii l-a luat o lungă galerie de mistici şi "nebuni de legat". La cealaltă extremă se situează "paideile singulare", cum le spune autoarea, cei câţiva performeri basarabeni din România, care au tendinţa să-şi exorcizeze originea ca pe o deformaţie congenitală ruşinoasă.

1 2 3

Următoarea pagină