|
Într-un asemenea jurnal, la care a început să lucreze mai mulţi ani în urmă, crizele tinerei doctorande îşi află soluţii pe măsură ce viaţa i le oferă. Astfel, pentru a se concilia cu sine însăşi şi a nu mai avea o relaţie antagonică nici cu propria generaţie, eseista înlocuieşte naraţiunea emancipatoare asupra cunoaşterii cu ideea marketabilităţii cunoştinţelor (un anglicism uşor barbar), care mută pe umerii fiecărui individ responsabilitatea pentru ceea ce face, o dată cu proclamarea libertăţii personale. Este însăşi condiţia postmodernă, în care, se pare, idealurile mari au căzut în desuetudine. Dezlegaţi de o tradiţie, postmodernitatea este paradigma ce îi preia pe tinerii basarabeni, ca o maree salvatoare, spre uimirea contrariată a profesorilor şi a multor colegi români. În consecinţă, şi conceptul de "generaţie" se relativizează, devine un artificiu, o invenţie subiectivă. Ideea marketabilităţii este accentuată de realităţile de acasă, care încurajează dezrădăcinarea studenţilor basarabeni, întrucât tzara nu se consideră cu nimic obligată faţă de aceşti tineri căliţi în şcoli înalte din România şi nu le oferă condiţiile la care au dreptul. Lipsa tradiţiilor "vii" poate fi gândită ca eşec sau ca şansă, dar a-ţi inventa o tradiţie, fără de care nu putem avea "propria naraţiune cu sens", înseamnă un gest deliberat pe care îl pot face doar câţiva inşi. Marea majoritate dintre tineri în Basarabia sunt conformişti, învinşi de propriile aptitudini ignorate; ei nu aspiră decât să se instaleze cât mai comod într-o lume tribală, unde agoniseala, adică accesul la "magazie", cum spune autoarea, este suprema aspiraţie, nicidecum desăvârşirea morală şi "ethosul protestant". Pentru acest motiv conflictul dintre generaţii şi în general evoluţia R. Moldova sunt lipsite de autenticitate şi forţă productivă. Totuşi pattern-urile trecutului încep să se erodeze sub influenţa libertăţii spiritelor alese şi, în acelaşi timp, sub presiunea exodului basarabenilor în Vest, acolo unde ei învaţă o altă filozofie de viaţă, devin global mobile people, migranţi ai muncii, vagabonzi postmoderni.
Marele merit al cărţii Tamarei Carauş constă în întemeierea postmodernismului ca opţiune existenţială pentru tinerii basarabeni, prin prisma unei experienţe concrete proiectate pe un background teoretic impunător - cartea abundă în trimiteri şi citate din diverşi specialişti în domeniu: Ernest Gellner, Jacques Derrida, J.-F. Lyotard, Karl Popper, Richard Rorthy, Matei Călinescu, H. G. Gadamer, Luc Ferry, Sorin Antohi, Jean Baudrillard, Lucian Boia, Zygmund Bauman ş.a. În ce priveşte referinţele livreşti, putem considera Tzara mea o adevărată disertaţie ştiinţifică, de nu ar fi cronica declarată a unei "paidei" personale. Atitudinea autoarei nu este una partizană, ci analitică, dubitativă. Eseista amendează postmodernismul basarabenilor ca ocultare a trecutului, şi îl îmbrăţişează ca pe o expresie a libertăţii, recunoscând că orice ar face generaţia sa, ea rămâne patetică: "Contestatarii din generaţia mea îşi zic postmoderni. Rebelii noştri "implementează" absurdul, tehnicile narării impersonale, fluxul conştiinţei, temele existenţiale, cultul individualismului, virtuţile solitudinii etc. Retorica noutăţii mai este posibilă pentru noi, iar noutatea ultimă şi chiar cu o tentă teleologică e postmodernismul - sã ajungi! sã fii... postmodern...!!!" (p.107) Schizofrenia noastră identitară este inevitabil postmodernă, susţine autoarea. Nu putem reveni la naraţiunea unică, nefragmentată - oricare ar fi ea - nu o putem relua de la capăt. "Bonusul" de destin pe care îl oferă calculatorul şi nesfârşita comunicare prin reţeaua ce ne absoarbe cu tot cu regionalisme şi argouri ne permite să facem un salt nevisat în rândul celor avansaţi.
Furată de firul demonstraţiilor, eseista semnalează uneori contradicţii acolo unde nu este cazul, sau care apar cel mult ca o relaţie complementară. Astfel, ea descoperă o opoziţie dintre, pe de o parte, "complexele" sincronizării cu literatura şi sensibilitatea estetică românească de ultimă oră, de care sunt marcaţi tinerii scriitori basarabeni, şi postmodernism, pe de altă parte. Complexele sincronizante, susţine ea, sunt efectul întârziat al modernităţii. Dar, "acum, când glacialităţii moderne, naraţiunii lineare a progresului, valorilor unice şi austerităţii complexante i-a urmat marea eliberare: descentrarea, căderea în desuetudine a progresului, relativismul valorilor, acceptarea multiplicitãþii ºi pluralismului, afirmarea diferenþei, indeterminarea..., crispările sincronizante ar fi pentru "excelenţe" un supliciu desuet şi inutil, o nostalgie pe cont propriu după puritatea modernităţii." (p.115) I-aş replica Tamarei Carauş că, în Basarabia, "dispariţia centrului" naşte mai degrabă autoconsolări şi înverşunări pernicioase, decât o explozie a creativităţii. Pentru a-ţi valorifica diferenţa şi marginalitatea, trebuie mai întâi să însuşeşti un anume standard intelectual, să asimilezi un limbaj superior prin care să-i comunici "celuilalt", în chip inteligibil, mesajul propriei identităţi. Or, în cultura din Basarabia, pulsiunea sincronizantă, fie şi "crispată", vizează nu proclamarea unei noi servituţi, ci tocmai ieşirea din retardare, asimilarea unei alte vârste a culturii, din perspectivele căreia să ne putem tezauriza specificul. Comunitatea basarabeană încă nu a ajuns la centru, ca să proclame senin des-centrarea, nu şi-a atins miezul propriei fiinţe, noi nu am legitimat identitatea româneascã. Aºa se explicã resuscitarea diferenþelor moldoveniste de fabricaþie... kaghebistă, într-o lume ce nu s-a realizat ca identitate modernă, nu şi-a împlinit faza de stat-naţiune.
|
Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului