|
Alegerile ne-au demonstrat pe viu ce înseamnă a investi în educaţie şi cultură. Partea de populaţie care a optat pentru o astfel de schimbare cuprinde pe cetăţenii care au învăţat în altfel de şcoli, în cele de până la renaştere, să zicem aşa, pe acei cărora li s-au inculcat valori diferite de acelea spre care au fost orientaţi elevii de după 1989. Opţiunile tinerilor cu drept de vot, manifestaţia elevilor de la liceul "Asachi" din Chişinău de a doua zi de după scrutin au făcut dovada cea mai vie a importanţei acestui sector-cheie al vieţii noastre publice. Şi nu doar atât. Tocmai aceşti tineri şi juniori, comportamentul lor nu ne dau dreptate să fim fatalişti, pentru că a fi astfel în faţa lor înseamnă, de fapt, a fi iresponsabili...
Persistă, în textura a ceea ce înţelegem prin fatalism, aici la noi, un fel de predispoziţie psihologică şi socială care ar putea fi exprimată prin sintagma "regim de aşteptare". Scriitorul Serafim Saka, ori de câte ori are ocazia, aduce exemplul unui evreu care tot aştepta, în Marea Piaţă, cu un buchet de flori. Mereu aşteptăm să vină cineva. Şi pe când alţii se întreabă când era mai bine, noi ne întrebăm cu cine ne era mai bine. În subconştientul nostru, noi, alegătorii de toate orientările, fie răsăritene, fie occidentale, nici nu suntem puşi pe făcut o ţară, ci aşteptăm să fim alipiţi la o ţară gata făcută. E ceva asemănător cu felul de a fi al mielului care suge de la câteva oi. Ăştia pleacă, să furăm totul, că cei care vin au de unde şi vor pune la loc. Se duc şi aceştia ? Să nu lăsăm piatră pe piatră, că nou-veniţii sunt bogaţi şi vor restabili totul, mai bine de cum a fost. În satele noastre, clădirile de menire comună, de interes public arată cam aşa cum arăta Chişinăul în 1944. Totul e devastat. Totul e numai ruine. Bine, dar asta s-a întâmplat nu pe timp de război, ci în aşa-zişii ani de renaştere naţională, când la conducere s-au aflat "democraţii".
Problema problemelor la noi, în acest moment, este nu sărăcia, nu nenorocul istoric, ci mentalitatea. S-ar cere, în acest sens, o turnură aproape de atâtea grade, de câte pomenea inubliabilul speaker agrarian. Atitudinea faţă de acest Loc, care este singurul ce ne aparţine, trebuie să fie una de constructor, nu de demolator. Pentru că unde nu există construire, vorba lui Heidegger, nu există nici gândire.
Iar fără de aceasta din urmă în van aşteptăm să vină cineva sau ceva (un mare semnal, de exemplu, cum aştepta Radu Negrescu al lui Aureliu Busuioc) şi cu atât mai mult să fim luaţi sub vreo aripă. Acolo unde râvnim noi cu gândul, se construieşte, iar ruinele noastre şi zidirea lor ar intra într-o corelaţie gen nuca şi peretele. Schimbarea mentalităţii vine de la intelectuali şi de la societatea civilă. Cel puţin aşa ar trebui să fie. Felul de angajare a intelectualilor noştri în politică, al scriitorilor mai ales, nu a făcut din ei decât nişte ţapi ispăşitori şi nişte defăimaţi. Cu mici excepţii, desigur, acestea avându-şi rolul lor în raport cu regula. De la Tony Judt citire: "Un intelectual prin definiþie funcþioneazã într-un cadru care nu e doar naþional sau statal... Un intelectual poate foarte bine să fie angajat pentru o idee, important e să nu fie angajat de acea idee... " Rostul intelectualului este să spună adevărul. În raport cu comunitatea noastră, el nu trebuie să se îndepărteze de momentele de adevăr care pot hrăni un sentiment patriotic şi pe care se reconstruieşte o identitate. Aşa s-a procedat la 1989. Aşa urmează să se procedeze şi în situaţia actuală, dar nu înainte de a evalua critic mai multe lucruri şi de a regândi raporturile cu politicul.
Eu cred că rostul oamenilor de creaţie este în cadrul societăţii civile şi nu în acela al partidelor. Unul din analişti a folosit, pentru reprezentarea democraţiei, metafora scaunului cu trei picioare: un picior este parlamentarismul, al doilea - economia de piaţă liberă şi al treilea - societatea civilă.E o imagine relevantă, or ea pune în lumină adevărul că e suficient să fie lipsă doar una din cele trei părţi componente ca democraţia să fie lipsită de expresie sau chiar să sucombe. Lăsându-vă pe dumneavoastră să meditaţi şi să număraţi cam câte picioare ar avea taburetul democraţiei basarabene, aş ţine să remarc faptul că, în lumea spre care noi tindem, fiecare dintre aceste trei sectoare ale democraţiei îşi are profesioniştii săi. Intelectualii, profesiunea de credinţă a cărora este să spună adevărul, să formeze o nouă mentalitate, noi interese şi opţiuni, să promoveze criteriul valoric, sunt responsabili în primul rând de buna funcţionare a societăţii civile. De aici îşi au începutul cele ce se înfăptuiesc în domeniile economic şi politic şi lucrul acesta trebuie să-l realizăm cu toată luciditatea şi responsabilitatea în acest moment de judecată.
|
Alexe Rău
Inapoi la cuprinsul numarului