Înapoi la societatea civilă (2)

Este suficientă o privire fugară ca să-ţi dai seama, în linii mari, de situaţia ce s-a creat la noi. Se poate spune că partea majoritară a populaţiei a coborât, în anii de tranziţie, la prima şi cea mai de jos treaptă a nevoilor. De aici şi stingerea sentimentului de solidaritate, care apare abia la treapta a treia. Nu cred că în acest moment în piaţa Marii Adunări Naţionale ar mai putea fi adunată atâta lume câtă se strângea acum un deceniu, când la capitolul bunăstare stăteam incomparabil mai bine. E drept că există aici şi o nuanţă specifică. Occidentalii se folosesc de această scară pentru a-i motiva pe oameni să fie performanţi în ceea ce fac. Dar dacă, în alte condiţii şi într-o altă mentalitate, ca cele de la noi, par exemple, o mână diabolică ar dirija lucrurile în aşa fel, încât populaţia să fie adusă în mod artificial la treapta de jos pentru a o îndepărta de sentimentul de solidaritate ? Oricum, a fi cârmaci politic şi a preveni un eventual naufragiu înseamnă a avea drept portulan această scară a nevoilor. Ai noştri ori că au ignorat-o, ori că nu au abordat-o cu seriozitatea de rigoare. Şi acesta este argumentul principal pentru da.

Dar zic şi nu, pentru că electoratul democraţilor, aşa disperat cum este, i-ar mai fi fost sprijinit o dată dacă aceştia ar fi împărtăşit cu el egal, onest, creştineşte şi cu bărbăţie greutăţile tranziţiei, dacă nu se dedau corupţiei, pricopsirii şi căpătuirii, dacă nu deveneau atât de labili în opţiuni, dacă nu oscilau între vina altuia şi vina personală. De la Tony Judt citire: "Una din definiţiile iresponsabilităţii este necunoaşterea influenţei reale pe care o ai sau abuzul de influenţă". Culpa democraţilor noştri este nu atât că au favorizat, prin comportamentul lor, venirea la putere a unei grupări indezirabile, cât faptul că au compromis valorile în numele cărora i-au urmat atâtea mii de oameni. Cei de la putere pot fi schimbaţi o dată în patru ani şi chiar mai adesea, însă lipsa de credinţă în anumite valori se restabileşte incomensurabil mai greu. Prima parte a vinii se răsfrânge, oarecum, mai mult asupra destinului lor personal, ce-a de-a doua, însă, afectează viitorul întregii comunităţi, identitatea acesteia.

Fatalismul nostru "mioritic" (cea mai nefastă înclinaţie a românilor după Eugen Holban) ne va face să reînnodăm firul interminabilelor discuţii de bucătărie relative la ghinionul istoric al stirpei. Cine ştie, poate că într-adevăr Basarabia e un soi de Punto Fijo, ca acela pe care îl tot caută în zadar personajele din L-isola del giorno prima al lui Umberto Eco. Da, dar un alt Loc nu avem... Ataşul zburător spre alte planete al lui Tudor Tătaru este acum al babei, nu al moşneagului. Poate abia acum ne vom pune pe învăţat lecţiile istoriei, cel puţin ale acestui segment de tranziţie. Începând cu oprirea pendulării între vina altuia şi vina personală. Pentru că absenţa spiritului critic şi autocritic în tabăra "democraţilor" a generat un lanţ întreg de consecinţe, verigile principale ale căruia au fost lipsa de criterii axiologice şi, implicit, diletantismul politic.

Diletanţii şi impostorii au fost spuma adusă de marele val de la 1989. Foşti agronomi (dacă nu şi mai abitir) exercitau sacerdoţiul în bisericile redeschise, pentru că nu ne ajungeau preoţi de formaţie. Veterinarii au făcut diplomaţie. Brigadierii au devenit speakeri, cârmaci ai corabiei noastre politice, busola lor având un marcaj, uşor spus, extraterestru şi chiar extragalactic. Că politica este o meserie dintre cele mai grele şi mai serioase, care presupune ani de formare laborioasă - nu e o noutate. Cel puţin pentru Europa în care vrem să intrăm. Democraţii noştri nu au avut o asemenea pregătire. Din păcate. Unii dintre ei nu şi-au dat osteneala să frunzărească barem broşurica lui Gustave le Bon despre psihologia maselor. Drept care, comportamentul lor în situaţii neordinare, "analizele situaţiei" făcute de dânşii la un moment sau altul nedumereau, semănând mai mult cu evaluarea unor personaje din cărţi de beletristică decât a unor oameni vii şi concreţi, a alegătorilor care i-au delegat în parlament.

S-a produs, din acest punct de vedere, o eroare cu consecinţe indezirabile în ceea ce priveşte conceperea democraţiei ca atare. Nu s-a realizat un lucru esenţial: acela că subiectul democraţiei îl constituie oamenii, iar nu ideile. Programul unui partid occidental reiese din interesele, orientările şi opţiunile unui segment de populaţie, ci nu din ideile ce i-or fi venit vreunui lider sau vreunui grup de oameni porniţi să facă politică, de unde, probabil, şi numărul restrâns de formaţiuni politice în ţările vestice. La noi lucrurile stau cu totul altfel, cu excepţia, poate, a partidelor care au trecut în parlament, mai cu seamă a partidului comuniştilor, care, în acest sens, are, s-o recunoaştem, o ţinută profesionistă şi democraţii ar face bine dacă ar învăţa de la el multe lucruri esenţiale şi elementare. Partidele de dreapta de la noi sunt mai mult rodul unor idei, la care erau convertiţi alegătorii. E un soi de idealism, asemănător cu cel practicat, sub altă culoare, în tristele decenii de până la 1989, fapt constatat, în unanimitate, şi de participanţii la dezbaterea despre situaţia democraţiei în ţările postsovietice şi postsocialiste organizată de revista Lettre Internationale. Unul dintre autori opina că a-i forţa pe oameni să se preteze la nişte idei fără ca ei să-şi fi format o motivaţie corespunzătoare e totuna cu a încerca să schimbi cursul râurilor dinspre Sud spre Nord, ori să cultivi porumb în tundră. O fi fiind şi aşa. Cert este că anume în virtutea unor asemenea deficienţe partidele de dreapta nu au reuşit (dar poate nici n-au încercat) să-i atragă de partea lor şi pe alolingvi, fapt ce le-ar fi asigurat o poziţie mult mai sigură şi mai stabilă. Şi din contra, partidul comuniştilor, cu programul său bazat pe interesele alegătorilor, are în componenţa sa şi în rândurile electoratului său practic tot spectrul multicultural al Republicii Moldova. Sigur că pentru cei de dreapta interesele şi orientările actuale ale unei părţi considerabile din populaţie nu sunt acceptabile. Într-o democraţie, însă, formarea intereselor şi a opţiunilor, coagularea lor ţine de sarcina societăţii civile, iar nu a partidelor, acestea din urmă având menirea să reprezinte şi să materializeze interesele. Că nu avem o societate civilă veritabilă e o altă chestiune şi oportunitatea consolidării ei e mai obvioasă acum ca oricând.

Pagina precedentă

1 2 3

Următoarea pagină