Prejudecăţile literare sub lupă (2)

Superstiţia are parte de un tratament mai indulgent. "Prin valoarea lor marcat simbolică, superstiţiile sunt mai poetice decât prejudecăţile", spune Ioana Pârvulescu. "Cei care acordă aprioric încredere superstiţiilor greşesc aproape la fel de mult ca şi cei care le neagă aprioric orice valoare cognitivă, socotindu-le atribute ale minţilor neevoluate şi iraţionale." (p. 45) Superstiţiile - cine nu le are? - sunt elemente de ritual, reminiscenţe ale comportamentului religios în lumea de-sacralizată a modernităţii. Clişeul, locul comun sau ponciful se găsesc în cantităţi industriale în literatură. Clişeul se ascunde deopotrivă în spaţiul operei literare, unde desemnează epigonismul, şi în cel al criticii, marcând încremenirea receptării în formule tot mai seci, tot mai îndepărtate de realitatea operei, a operei care se transformă în timp, se răzvrăteşte împotriva schemelor înguste ale interpretării. Fiecare generaţie îşi are clişeele sale literare, nu a scăpat de acest morb nici Generaţia 80: termenul favorit al acesteia, postmodernismul, a devenit deja o "carte de vizită". Unul din marile clişee în literatura română este legat de Eminescu, "Luceafărul poeziei româneşti". Ioana Pârvulescu întreprinde o pasionantă tentativă de arheologie literară, pentru a determina identitatea celui care l-a pus în circulaţie. Şi reuşeşte, prin eliminări succesive. Este vorba de un oarecare C.B.S. cel ce semnează necrologul la moartea poetului, într-un număr al ziarului Adeverul (ortograf. originală), din 18 iunie 1889: "Dacă numele şi "opera" gazetarului s-au pierdut cu totul, în schimb, metafora sa a fost mai norocoasă şi a urmat soarta poetului pe care-l numea: a devenit naţională." (p. 57) Şi pentru a demonstra limitele unui clişeu, Ioana Pârvulescu oferă o interpretare proprie, aş spune, uşor feministă, pe deplin plauzibilă, a poemului Luceafărul, încercând să o "reabiliteze" pe Cătălina. Autoarea schimbă perspectiva, luându-şi ca punct de plecare nu pe Hyperion, ci pe fata pe împărat, văzând-o ca victimă a visului său de iubire inexpugnabil. Oricât de asaltat el însuşi de etichete, posmodernismul are o anumită imunitate faţă de poncifele literare, pe care reuşeşte să le domine şi ironizeze, cum o face Mircea Cărtărescu în Levantul, replică trează şi creatoare la "epopeea" clişeelor de creaţie şi de receptare a literaturii române, zice Ioana Pârvulescu. Principalul merit al postmodernismului este că a dezlegat pentru totdeauna literatura de prejudecata originalităţii. Conferind astfel, adăugăm noi, o demnitate ceva mai telurică profesiunii de scriitor. Deşi nu cred că a reuşit să anuleze viziunea asupra ei ca dedicaţie, nu cred că a înlocuit "metafizica actului creator" printr-un meşteşug oarecare, chiar dacă unii poate mă vor contrazice. La nivelul angajamentului, literatura rămâne o chestiune de optică personală.

Dintre celelalte relaţii urmărite de autoare, aş mai aminti capitolul consacrat convenţiei literare. "Convenţiile artistice sunt de două tipuri: de creaţie, cele care privesc opera însăşi, şi de receptare, cele care privesc imaginea operei, inevitabil deformată de cititor." (p. 81) Amestecul convenţiei de creaţie cu prejudecata nu diminuează neapărat valoarea literară: cine crede cu obstinaţie că sonetul este forma superioară a poeziei este în stare să dea la iveală probe convingătoare ale acestei idei. Mult mai greu de demontat sunt convenţiile de receptare ale publicului, care se constituie în prejudecăţi de durată. În opera scriitorilor postmodernişti deconspirarea convenţiei devine o strategie de atragere a cititorilor, atunci când, de pildă, autorul coboară de la "altitudinea" sa ontologică, pentru a se amesteca printre personajele sale. Se schimbă, totodată, şi relaţia cu cititorul. Acestuia "nu i se mai acceptă rolul, invidiabil, de simplu spectator cu atenţie nesigură, ci i se creează obligaţii de participare efectivă: este constrâns, o dată cu ceilalţi, să se îngroape în pagina alb-neagră." (p. 90) Astfel ia naşterea convenţia dezvăluirii convenţiei sau ficţiunea dezvăluirii ficţiunii.

Spaţiul literar românesc abundă în prejudecăţi de tot felul, care sunt reflecţia unor simptome proprii şi altor culturi. Ele pot fi contracarate. De pildă, prejudecata sensului adevărat (unic) este demontată prin conceptul de opera aperta, lansat de Umberto Eco, iar în literatura română prin filtrul "expresivităţii involuntare", descoperit de Eugen Negrici. Revitalizarea literaturii depinde de capacitatea cititorului de a-şi controla şi învinge inerţia intelectuală şi ideile preconcepute, de a actualiza potenţele virtuale ale fiecărui "obiect"-carte. În acest caz, "accentul cade pe conotativ, denotativul rămânând o utopie sau o prejudecată. Denotativul unei opere o închide (o ucide), conotativul de care ea nu este răspunzătoare este semnul marii ei răbdări vitale." (p. 149)

Pagina precedentă

1 2 3

Următoarea pagină