Prejudecăţile literare sub lupă

După o pauză de circa o jumătate de an, impusă de diverse împrejurări, nu mi-a fost prea simplu să aleg un autor pentru a-mi relua rubrica de comentariu literar. S-au adunat o groază de cărţi bune, pe lângă care nu am dreptul să trec. Voi încerca în lunile ce urmează să le prezint pe cele mai semnificative, fireşte, atât cât îmi va sta în puteri. Pentru acest număr de revistă am ales o carte, după părerea mea, ieşită din comun, numită: Prejudecăţi literare, Opţiuni comode în receptarea literaturii române. Autoarea, Ioana Pârvulescu, este unul din criticii cei mai valoroşi ai Generaţiei '80, colaboratoare la revista România literară. Volumul său atrage prin titlu - o reuşită de primă instanţă, anunţând un studiu din seria celor de noutate, care îşi propun să adâncească relieful unei probleme sau să defrişeze în general teritorii necunoscute, poate mai explorate în alte spaţii culturale, dar obscure, ignorate, nefrecventate în literatura română. Momentul actual îmi pare foarte prielnic pentru constituirea unei direcţii a sintezelor şi investigaţiilor de profunzime. Iar volumul de care ne ocupăm, dacă nu mă înşel, este chiar teza de doctorat a Ioanei Pârvulescu, într-atât de riguroasă şi de bine documentată apare în ocheanul criticii. Nu aş fi spus, înainte de a fi procurat cartea, că pentru a o asimila îţi trebuie destulă răbdare şi spirit metodic, atunci când urmăream pe Pro TV un dialog cu Ioana Pârvulescu, invitata lui Nicolae Manolescu în cadrul emisiunii "Profesiunea mea, cultura", pe marginea acestui volum (o emisiune apreciată, strivită între timp de prejudecata audienţei, pe care a îmbrăţişat-o Pro TV-ul sub cretinizanta fascinaţie a "măscăriciului naţional", Florin Călinescu). Întâlnirea dintre cei doi, profesor şi discipol, directorul şi angajata sa la aceeaşi publicaţie, România literară, a avut aerul unei conversaţii de salon literar de bună calitate.

Ce este prejudecata? - iată întrebarea cu care îşi inaugurează Ioana Pârvulescu captivanta incursiune în teritoriile noţiunii. "În sine o prejudecată numeşte o judecată formulată înainte de verificarea definitivã a tuturor argumentelor hotãrâtoare (...) Prejudecăţile au constituit întotdeauna un element de confort spiritual pentru oameni, întocmai cum casa, mobilierul, apa curentă ori lumina electrică au fost unul de confort practic. Individul s-a simţit bine şi la adăpost în lumea ideilor primite de-a gata, iar încercarea de a ieşi de sub plasa lor ocrotitoare i-a provocat nedumeri şi angoase, când nu i-a adus chiar închisoarea sau moartea" (p. 2) Studiul său deschide drumuri în toate direcţiile, derutând într-o primă instanţă prin larga cuprindere teoretică. Chiar dacă ceea ce o interesează cu precădere este prejudecata în literatură, apetitul cercetărilor fundamentale o face să caute "modelul" prejudecăţii în lumea atemporală a fenomenelor spirituale, ale căror trăsături, consideră Ioana Pârvulescu, sunt analoage celor din lumea fenomenelor fizice. Şi pornind de la origini, criticul vorbeşte de două tendinţe în lumea energiilor fizice care pot fi aplicate, mutatis-mutantis, creaţiei literare: entropia, care înseamnă disoluţie, reacţie centrifugă, libertate de mişcare, procesul în care legăturile la nivel molecular slăbesc şi se desfac; şi entalpia, adică reacţia inversă, de răcire, încremenire, cristalizare. Cele două tendinţe opuse coexistă în orice sistem. În literatură, conform departajării propuse, poezia ar fi entropică (la această etapă de maximă emancipare) şi entalpică în formulele sale clasice, fixe; dramaturgia - algoritmică, iar proza apare ca un termen intermediar. Prejudecata reflectă, evident, o tendinţă de înţepenire a gândirii, care afectează într-o măsură variabilă literatura şi receptarea ei. Ioana Pârvulescu consacră pagini substanţiale raportului dintre prejudecată şi noţiuni care se înrudesc cu ea, precum: incultura; prostia; superstiţia; clişeul, locul comun şi ponciful; snobismul, reclama şi moda; convenţia; complexul; canonul. Ne vom opri la câteva.

Precursori în materie de cercetare a prostiei sunt Erasmus, cu binecunoscutul său Elogiu nebuniei, şi Flaubert, cu Dictionnaire des ideйs reзues - o splendidă colecţie de idei gata primite. Secolul XX a cunoscut o formă de prostie sistematizată: ideologia, care a închis mintea multor intelectuali. Mecanismele acesteia în Franţa au fost revelate de Jean-Franзois Revel şi Andrй Glucksmann. Inteligenţa este o calitate relativă, o stare intermitentă. Un prost nu spune lucruri inteligente, dar un inteligent spune multe prostii. Referindu-se la lapsusurile de educaţie, autoarea consideră ameliorabilă prejudecata "inculţilor", pentru care există liceul, biblioteca: "În schimb, prejudecata intelectuală este un eşec al culturii înseşi, neagă exact mobilitatea şi toleranţa care ar trebui să fie axele spaţiului celui care gândeşte de unul singur şi totuşi ajutându-se de ceea ce au gândit alţii". (p. 22) Citesc aceste rânduri şi alerg fără voie spre hăţişurile mentale în care s-a afundat lumea basarabeană, mai mult sau mai puţin cultivată. Prejudecăţile emană la noi, fără îndoială, din gradul scăzut de civilizaţie şi din obişnuinţa de a persecuta gândirea independentă: în familie, în şcoală, în societate. Provincia este în general un mediu în care spiritul viu se sufocă.