|
Nu voi aminti despre primele impresii ce mi le-au lãsat cursurile ce le audiam... Vorba vine: le audiam! Scriam totul la rând, câte 6-8 ore pe zi, de-ţi înţepenea mâna - nu existau manuale. Dar nici despre ruperea de sat şi părinţi - amândoi au venit în vizită la mine, prin octombrie, cu ceva de ale gurii. De! aveau student şi studenţii sunt mereu flămânzi şi fără bani, aşa că mi-au adus ce-au avut, dar mai ales bucuria revederii. Parcă o văd şi acuma pe mama cum a scos din coşniţă struguri aşa de mari şi copţi şi dulci, de m-am mirat de unde i-a luat, cã noi în via noastrã nu aveam. Parcã-l vãd pe tata, care stãtea oarecum la spatele ei ºi-mi zâmbea ruºinat/vinovat... Aceasta a fost ultima întrevedere luminoasă cu ai mei cei dragi, căci nu zăbavă după aceea am primit veste de acasã cã tatãl meu a fost arestat ºi urmeazã sã fie judecat...
Dacă aş spune că a fost ca un trăsnet din senin, o lovitură care să mă doboare, ar însemna să mă arăt nu doar supernaiv, ci şi oarecum fals - aveam ani destui şi gustasem din susaiul vieţii, nu mã puteam considera un boboc. ªi totuºi, faptul, chiar dacã în aparenþã totalmente în spiritul timpurilor de atunci: rãpiri nocturne, puneri în închisoare, deportãri fãrã vinã... faptul că de data aceasta ciomagul puterii a lovit în familia mea, că mi-a luat pe unul din sprijinitori tocmai atunci când aveam mai multă nevoie de el, a venit să dea peste cap toate cele proiecte şi vise ce mi le urzisem din firele de aur ale fanteziei mele şi, interpretat retrospectiv, într-adevăr a însemnat o catastrofă. Ce studii au mai fost ºi acelea? Ce: universitate? Ce: literaturã naþionalã pe care am venit s-o studiez ºi s-o cunosc? O nedumerire! O confuzie totalã... Patru ani la rând singurul gând care m-a dominat până la obsesie a fost: cum să economisesc un ban din bursă, cum să fac să mai câştig unul pe deasupra ca să trimit maicăi mele prin poştă, să adune suma necesară, ca să ne răscumpărăm casa, care ne-a fost confiscată şi era pe cale să fie dărâmată de stăpânirea bolşevică din sat. Casa confiscată, mama dată afară din ea, în locul ei pus stãpân miliþianul de sector cu familia lui, un asiat pe nume Tocombaiev. Aºa proceda regimul totalitar: amesteca neamurile ca sã le poatã mai uºor aþâþa pe unele contra altora ºi, astfel, sã le domine... Cauza arestării? La procesul ce avea să aibă loc peste câteva luni la Tiraspol şi la care am asistat şi eu, nu au fost invocate decât argumente şi acuzaţii de drept comun: delapidări de bunuri obşteşti (nişte lăzi goale care ar fi fost îndosite, adică netrecute la evidenţă, nişte lipsuri deloc însemnate, foarte obişnuite în activitatea unei cooperative săteşti de consum), dar cum acestea au fost "săvârşite în grup": tatăl contabil-şef, ajutorul lui şi acestea cu ştirea preşedintelui, sentinţa a fost foarte dură: 15, 20, 25 de ani de muncă corecţională. Tatăl meu s-a ales cu 20 de ani! Bună şi asta! Asemenea pedepse se aplicau pentru politică, adevărat, dar cei trei au fost judecaţi în baza celebrului Ucaz stalinist din iunie 1948, conform căruia pentru doi ştiuleţi sustraşi din lanul colhoznic încasai... de la doi la douãzeci de ani puºcãrie... Intuiþia îmi spune, însã, cã la mijloc au fost nu doar niºte rable de lãzi goale, ci ºi... dedesubturi politice, dar mai mult lucrarea destinului, care nu uită niciodată să-i amintească omului, fie cât de târziu, de faptele lui, de care uneori el însuºi a uitat sau... a făcut totul ca să le uite. Or, în anii când aveau loc deportările ţărănimii în satul nostru, ca şi pe tot teritoriul imperiului roşu, tatăl meu umbla cu însurătoarea şi şi-a luat o fată de gospodar, a cãrui tatã ºi frate au fost ridicaþi ºi duºi în pãdurile îngheþate ale Rusiei, de unde nu s-au mai întors. Acea fatã, devenitã femeie, m-a nãscut pe mine, amândoi m-au crescut, dar dihonia demult s-a bãgat între ei, pãrinþii mei, ºi... Aşa s-a întâmplat cã tatãl meu, fiind mare petrecãreþ (bãutor ºi muieratic), maicã-mea pânã la urmã s-a alarmat de purtãrile lui, s-a dus la ºefi ºi l-a reclamat, rugându-i sã-i facã un control/revizie, ca sã nu ne pomenim cã... Tocmai de ceea ce s-a temut ea, adică să nu cumva sã rãmânem, din cauza neglijenþelor ºi guleaiurilor lui, pe drumuri, aceea s-a ºi întâmplat. A fost efectuat controlul, depistate lipsuri, operate arestãri etc.... Nu l-a ajuns pãcatul... dacã poate fi numit pãcat, pãcatul cã... toţi anii cât a convieţuit cu mamă-mea, îi scotea ochii că este fiică de culac (chiabur), din care cauză nu a putut să facă şi el carieră, pentru că nu a fost acceptat în partidul comuniştilor, iar fără asta cine putea să urce în funcţii? Pe de altă parte, chiar dacă la proces nu a fost invocat vreun argument de ordin politic, organele respective ştiau prea bine că tatăl meu, în vremea administraţiei civile în Transnistria, a activat o vreme ca notar al comunei Mălăieşti, că a fost în termeni buni cu Vasile Bălan, refugiat în timpul colectivizării în România şi revenit aici în anii războiului (vecinul nostru, gard în gard), că la întoarcerea ruşilor primarul Arion Cangaş, şi acesta vecinul nostru, a fost executat de Voienno-polevoi sud (Curtea marţială rusească), iar el a scăpat teafãr... Acum le cãzu la mânã!... Atâtea cauze ºi lucruri se împletesc laolaltã, încât se face nu un ghem, ci o adevãratã încâlciturã... ªi în toatã plasa asta diavoleascã se pomeni sufletul ºi existenþa mea ce abia pornise la drum, în lume... Nu, nu cu vizite la muzee, nu cu audieri de concerte, de celebre opere sau cu vesele sindrofii tinereşti a debutat noua mea perioadă de existenţă ca student în afara orelor de cursuri, nici chiar cu sala de bibliotecă pe care o visasem cu atâta ardoare (aveau să vină şi acestea, dar mult mai târziu, foarte târziu!), ci cu umblete într-ascuns, pline de frică şi umilinţă, prin tot felul de locuri rău famate, pe la persoane sus-puse cu rugăminţi de îndurare şi ajutor şi milă, cu zile, luni de sfâşietoare îndoieli asupra vieţii şi dreptăţii omeneşti pe lumea asta. Printre acestea prima amintire/imagine care vine să mă răscolească este aceea când sosi mamă-mea împreună cu bunica Natalia şi mătuşa Maria, plus încă cineva care-mi scapă - tot parte femeiască şi aceasta, pentru că aşa s-a întâmplat în practica neamului: femeile să se adune mai multe buluc şi să pornească în căutarea bărbaţilor, fie soţi, părinţi, feciori, cum se obişnuia după front, când mergeau în pâlcuri pe la taberele de prizonieri ce împânziseră lumea, - mă luară pe mine de la cãmin ºi: hai sã-l cãutãm pe tat-to! Unde sã-l cãutãm? Pe la tiurma, cã aici, la Chiºinãu, a fost adus, la cercetãri. La care: tiurma? D-apoi nu ne-au spus... Şi am început cu puşcăria centrală, ele împingându-mă pe mine înainte să vorbesc la ferestruica ce se deschidea în zid cât sã vezi numai capul paznicului, santinelei. Vai, ce ruºine ºi fricã am mai tras: dacã mã zãreºte careva dintre colegi pe aici? Ori aflã vreun ºef de la facultate ºi... atunci s-a zis cu studiile mele. Ce era să fac? M-am dus, am umblat împreună cu acel stol de femei, eu singurul bărbat printre ele, dar aşa stând lucrurile, când ni s-a răspuns, în scris, la întrebarea noastră (scrisă, bineînţeles, de mine, am la activ şi asemenea opere!), că nu se află la centrală, şi ele toate au rămas mute, atunci s-a trezit curajul din mine şi am preluat eu iniţiativa: aşa ceva nu se poate! trebuie să fie pe undeva, dacă au spus că-i la Chişinău! Acum uitasem şi de frică, şi de ruşine şi mergeam eu în fruntea lor precum un ţap în capul turmei de capre: până la urmă l-am găsit pe Basil (aşa se numea el singur, uneori, amintindu-şi de profesoara lui de franceză din copilărie: "Basil, quest que ce?"). L-am găsit la altă închisoare, cea de pe strada Ciorba, numai că aici, în loc de bucurie, ne lovim de refuzul celui întemniţat de a primi pachetul cu bucate şi lucruri ce-i fusese adus. "N-am nevoie!" fu rãspunsul pus în colþul peticului de hârtie pe care i-l trimisesem... Asta-i încă una: noi să alergăm atâta şi el să ne respingă, să nu vrea nici să ne ºtie. Abia la al doilea bilet, când i-am precizat cã cele lucruri îi vin de la bunica, adicã de la mama lui, abia atunci a acceptat sã le primeascã... Aþi vãzut cã, deºi întemniþat, omul nu se ºtia vinovat ºi nu-ºi pierduse demnitatea. Asta-i!... Lucru pe care îl ştiam prea bine şi eu, în adâncul sufletului meu. Tocmai de aceea aveam să-l contrazic cu atâta vehemenţă pe consăteanul meu, student la drept în acei ani, Vanea Grebencea, că legea după care a fost judecat tatăl meu: nu-i dreaptă! nu-i dreaptă! nu-i dreaptã!(strigam eu cuprins de furie), iar el îmi rãspundea calm: aºa trebuie, aºa trebuie, aºa trebuie... pentru cã dacã or sã fure toþi, ce rãmâne din colhoz, socialism? ... Acum, retrospectiv, mă gândesc că, până la urmă, tot eu am avut dreptate, au arătat timpurile din urmã: ºi colhozurile s-au dãrâmat, ºi socialismul stalinist s-a dus de râpã. De unde puteam eu sã ºtiu atunci cã s-a fãcut o nedreptate, eu, un tânãr-tinerel abia ieºit din gãoacea satului ºi a familiei?... A fost o experienţă magistrală în evoluþia mea civicã, un fapt care a venit dacã nu sã rãstoarne deocamdatã, apoi sã dea o solidã loviturã conceptelor mele social-politice rigide/dogmatice ce mi le formase ºcoala ºi educaþia sovieticã... Episodul relatat mai sus nu ar fi fost suficient pentru a mă scoate din clişeele gândirii mele schematizate şi schematizante, dacă viaţa mea de la oraş nu mi-ar fi servit şi alte "delicii", pe care nici nu le bănuiam măcar. Printre acestea o întâmplare extraordinară care a avut loc şi din modul cum s-a produs şi s-a desfăşurat, dar şi finalul ce l-a avut, se poate deduce clar felul meu de a fi şi gândi atunci, dar şi atmosfera ce domina mediul studenţesc în care m-am inclus. Simplu: am fost ales membru în biroul comsomolist al universităţii, fără măcar să fiu întrebat, nemaivorbind de faptul că nu am fost prezent şi nici n-am participat la respectiva adunare. De altfel, la fel s-a întâmplat cu numirea mea ca staroste/şef de grupă, după cum s-a procedat cu mine în şcoală, fiind băgat peste tot, dar şi ulterior, pe parcursul vieþii mele, în 99 la sutã din cazuri ignorându-se voinþa mea. Aºa mi-a fost pesemne scris!... Deci, sunt anunţat ulterior că am fost ales, că mi s-a încredinţat cutare sector/sarcină, că sunt obligat să mă prezint la şedinţele biroului etc. Mă prezint, ce era sã fac? Dar vezi cã la acele ºedinþe ale biroului se vorbea numai în ruseºte, pe când eu, chiar dacã cunoºteam limba lui Ilici de acasã, o cunoºteam la pasiv, mã sfiam s-o vorbesc în public, astfel cã-mi vorbeam limba mea... Erau în acel birou şi din cei care nu cunoşteau limba mea, dar tăceau, ascultau şi eu credeam că e firesc să fie aşa: fiecare se pronunţă cum consideră el că-i este mai uşor. Dar nu a fost să fie aşa. Poate că, o dată cu timpul, m-aş fi dat şi eu cu ruseasca, într-acolo te împingeau lucrurile, dar vezi că altfel a fost să se întâmple. Şi asta, cred, anume s-a produs, ca să mă marcheze pentru toată viaţa. După una dintre acele şedinţe, la care eu, având ceva de spus, m-am ridicat şi am vorbit moldoromâneşte, ieşind pe hol, unul dintre aşa-zişii colegi de birou, discutând în continuare cu secretarul, mă vede îndepărtându-mă şi mă strigă la ei. Faţă de acesta, secretarul, se apucă să-mi facă morală şi să-mi reproşeze că: "De ce dumneata vorbeşti po-moldavschi la şedinţele biroului comsomolist? Trebuie să govoreşti po-russchi!" A fost prima dată când m-a lovit cineva în ceea ce aveam eu mai scump şi mai sfânt în viaţa mea - în demnitatea naţională. Nici nu mai ştiu ce-am simţit şi ce-am trăit: totul în jurul meu s-a întunecat, pământul de sub picioare, adică podeaua/parchetul, s-a clătinat sub mine, iar chipurile celor doi din faţa mea s-au alungit şi au pornit să plutească prin nişte valuri vinete - îmi þâºnise de atâta obidã lacrimi fierbinþi din ochi... Nu ţin minte să fi încercat o replicã, cred cã nu am fost în stare sã articulez vreun cuvânt, într-atât indignarea îmi strânsese gâtlejul într-un spasm puternic... Acel tip se numea Alexandr Liseţchi, cel care ulterior s-a făcut sfetnicul ultimului satrap şovin din conducerea de partid a RS.S.M., secretarul V.I. Smirnov, acel Smirnov care a dat jos de pe soclul lui Puşkin din parcul central al Chişinăului textul cu grafie latină a versurilor sale traduse în perioada interbelică de poetul Costenco şi a pus în loc buchii ruseşti, fals istoric care mai persistã ºi astãzi... Acel A. Liseţchi care a fost unul dintre fondatorii şi ideologii Interfrontului din Moldova, pe care l-am avut de adversar politic în primul Parlament (1990-1994) şi care, deşi nu prea înaintat în vârstă, a fost chemat la Domnul sã dea socotealã de faptele lui, precum le-am dori tuturor adepþilor ideilor lui, progeniturilor acelui faimos Interfront... Lacrimile celor săraci nu cad niciodată pe copaci, spune proverbul. Totuşi, ne vom ruga pentru odihna sufletelor duşmanilor noştri, cu atât mai mult că, ulterior, niciodată nu i-am amintit respectivului despre durerea ce mi-a provocat, iar dânsul, simţindu-şi, probabil, în adâncul sufletului vina, mi se adresa în cel mai politicos mod, numindu-mă per tu: "Volodea"...
|
Vladimir Beşleagă
Inapoi la cuprinsul numarului