|
Da, acesta a fost primul meu naufragiu, după ieşirea din vârsta copilăriei/adolescenţei şi plecarea din matricea familială a satului. Atunci s-ar fi putut întâmpla să mă duc frumuşel la fund, ca o piatră, cu tot cu idealurile măreţe ce mi le cultivase şcoala ruso-sovieto-stalinistă şi cu propriile mele vise naive de a cunoaşte literatura (naţională şi universală) şi a mă face, dragă Doamne, scriitor. Fu! scriitor. Ce mare tâmpit am fost când am optat pentru Universitatea din Chişinău şi facultatea de filologie (istorie), care aventură s-ar fi soldat cu un fiasco total pentru mine, dacă nu survenea în aceşti ani moartea tiranului şi nu se producea scurta perioadă de liberalizare social-culturală când am putut avea acces la atât de dorita şi necesara limbă şi literatură română. Dacă, dacã, dacã... Acum, retrospectiv, mă gândesc şi, o dată în plus, mă conving că toate pe lumea asta sunt în mâinile lui Dumnezeu şi, dacă El vrea, se săvârşesc cele mai mari şi neaşteptate minuni. Adevărat, dar Dumnezeu nu se află altundeva decât în fundul inimii tale ºi, dacã îþi încordezi toate puterile sufletului, te întorci asupra ta, sã ºtii cã ai sã auzi glasul ºi porunca Lui... Rãmâne s-o urmezi, porunca, pânã la capãt... Or, după terminarea cu medalie de aur a şcolii medii, aveam în faţa mea deschise uşile tuturor universitãþilor din necuprinsul imperiu roºu, eram îndemnat de unii sã plec la Moscova, la... Dar prin cele ce publicasem deja în ziarele şi revistele raională şi republicane, încă elev fiind, cu epistolele ce le primeam de la redacţii şi Uniunea Scriitorilor, care mă dăscăleau în ale scrisului, m-am pomenit cuprins până la posedare de ambiţia şi orgoliul mai sus menţionat şi, după o noapte albă de frământări şi zbucium, am ales ceea ce am ales. Într-o notă din jurnalul pe care îl ţineam în acei ani, găsesc următoarele rânduri: "Am primit un răspuns de la Chişinău, "Tin. M.", inscălit: S. Cibotaru. Scrie: gându-i bun, forma rea. Nu-mi face o analiză mai amănunţită. Foarte rău! Caută să se dezbare de om cu trei cuvinte. Dar las'că o să le arăt eu lor. Viitorul e-n mâinile mele. Să vedem încă noi care pe care!" (28 aprilie 1950). Sună teribil, nu e aşa? Adevărată declaraţie de război, ŕ la Rastigniac. Cu singura deosebire că eroul balzacian avea drept "adversar" strălucitorul Paris, pe când mie soarta îmi hărăzi capitala de pe Bâc, căreia mătuşă-mea Sofia, femeie umblată prim lume, atunci când o întrebai dacă nu se teme cumva să se rătăcească aici, mi-a dat un răspuns memorabil: "Eu am fost tucma la Gorki! Să mă încâlcesc în terfălogul ista de Chişinău?". Oricum, instinctul m-a îndrumat spre apus, spre Occident, spre Europa, chiar dacă nu ştiu cu numai a câta parte de secundă pe Meridianul terestru, lucru care iarăşi s-a confirmat mult mai târziu, după epocala prăbuşire a acelui imperiu al răului. Iarăşi voinþa bunului Dumnezeu!... Dar ºi ferma mea hotãrâre luatã în cel mai secret ºi ferm mod de a mã consacra, prin tot ce am mai bun în mine, prosperãrii culturii ºi literaturii neamului meu (pe atunci numai moldovenesc) ºi alte înalte entuziasme juvenile... Vai! ce romanticos început a avut viaţa mea studenţească. Chiar dacă s-ar părea că, lăsând o dragoste în sat, s-ar fi cuvenit să trăiesc o mare amărăciune şi durere, nu-mi prea amintesc să fi fost aşa. Primele săptămâni, ca vreo lună jumătate-două, am tot dus-o într-o continuă euforie/reverie: am cunoscut pe noii mei colegi, toţi minunaţi şi extrem de interesanţi, peste care administraţia universităţii m-a numit staroste/şef de grupă; din chiar primele zile am fost inclus într-o echipă a universităţii care urma să participe la competiţii sportive între instituţiile de învăţământ superior, în care scop am fost alimentaţi intensiv la o cantină a şefilor, de băgam în mine cât încăpea şi mai ceva pe deasupra ca să pot fugi mai tare şi sări mai departe; ceea ce însă îmi crease un mod de existenţă cu adevărat ieşit din comun, ba chiar aş zice fantastico-mistic, a fost faptul că, neajungând spaţiu de cazare, am fost băgaţi să locuim peste o sută douăzeci de inşi de la diferite Facultăţi şi ani în sala sportivă, care nu alta era decât fosta bisericã a fostei Facultãþi de Teologie a Universitãþii din Iaºi la Chiºinãu pânã la ocuparea acestuia de cãtre ruºi... Imaginaţi-vă, ce se răsfrângea în sufletul unuia ca mine, educat în cel mai categoric spirit ateist de pedagogia stalinistă, când, de cum deschideam dimineaţa ochii şi seara îi închideam la culcare, ori când mă întorceam de la lecţii, la intrare, pe perete, în dreapta, citeam cele zece porunci (decalogul) scrise frumos româneşte, iar de jur împrejur, de pe ziduri şi de pe plafonul nalt, boltit te priveau sfinþi ºi apostoli, þi se înfãþiºau scene ºi imagini din Vechiul ºi Noul Testament ºi asta zi de zi, de dimineaþã pânã în searã... Acum îmi dau perfect de bine seama că nu a fost decât un act de profanare din partea administraţiei comuniste a universităţii să ne înghesuiască acolo, pentru că o biserică e un locaş de rugăciune şi de înălţare a sufletului către Dumnezeu, iar nu un loc unde să-ţi odihneşti păcătosul trup, să spui anecdote şi tot felul de măscări, cum se întâmpla să facă unii, iar alţii să bea până şi apa de colonie, sustrasă pe furiş de la colegii mai mici de ani. Unde mai pui că paturi de dormit se aflau băgate şi în sfântul altar, iar un bursac ingenios îşi inventase un fel de tir asupra sfinţilor, trăgând de-a culcatelea din pat, cum sta cu faþa în sus, cu niºte sãgeþi din foi de hârtie rãsucite la un capãt ºi înmuiate bine cu salivã, ca sã se prindã de locul unde va nimeri, sã vadã ºi ceilalþi: în inima ori în fruntea martirizatului...
|
Vladimir Beşleagă
Inapoi la cuprinsul numarului