|
(a) am pierdut totul -
(b) totuşi trăim -
(c) (ş(a)) deşi nu mai avem de ce -
(d) (ş(acŞb) am pierdut totul şi totuşi trăim.
Partea a doua, aranjată în strofe după acelaşi model, spune, chiar din titlu, că (b) din partea întâi e doar o senzaţie, o iluzie. Sintagmele-cheie ale celor două nivele acum sunt
(a) "din când în când" urmat de predicat (e) -
(b) "sau" Ş predicat (e) -
(c) (ş(a)) "din când în când" Ş predicat(e) -
şi (d) (, care acum ş(bŞac sau ca) ), prin această inversare autorul dând tot mai puţine şanse acestei vieţi contextuale, ilustrate în partea a treia, în care "şi apoi mă întâlnesc cu "..., care "mă întreabă despre noua mea viaţă", care e (2). Sintagma celui de-al patrulea pas e bravul "şi noi avem, urmat de o serie de pestriţe subiecte şi predicate neaşteptat de vivace ("Şi noi am curtat inaccesibile băştinaşe/ Cu basmale roz şi mirosind a Transpirantz, şi noi/ Am vorbit la nesfârşit şi am ascultat la nesfârşit, şi noi/ Am consolat văduve triste şi neînţelese soţii şi noi am mâncat/ Pe colţul meselor roşii sandvişuri cu salam,/ Cu pui pane, cu brânză, cu omletă, şi noi/ Am violat Legea jucând/ Cărţi, bând ţuică şi rom, şi noi am călcat în picioare/ Principiul indivizibil al demnităţii de sine."). Partea a 4-a, "Defulare", este trecutul "glorios" pe care "şi noi am" îl expediază nemilos în trecut, asta ducându-l pe filozoful-eu poetic la gândul din partea a 5-a: viaţa e un filtru prin care iese un îmbătrânit şi (6) ceea ce rămâne e doar o ilustrată fotografică.
"Budila-Express" e unul dintre cele mai tari poeme româneşti din epoca postmodernă. Un text perfect ce poate fi citit şi ca o rescriere a primului poem filozofic românesc, "Viaţa lumii" de Miron Costin. Cu această ocazie am să menţionez că ྌ-iştii nu s-au întors doar la lucrurile şi stările apropiate şi personale de aici şi acum, dar şi la scriitorii neglijaţi până la ei, în primul rând la scriitorii medievali, străini (ghiauri) şi români, inclusiv cronicarii, care, după cum observă profesorul Nicolae Manolescu, dacă ar fi fost citiţi de romantici, nu se ştie unde ar fi fost acum poezia românească.
Această vină filozofică este intens exploatată şi-n "În loc de postfaţă", ultimul poem din următoarea carte, text cu care Alexandru Muşina nu întâmplător îşi încheie două cărţi de excepţie, "Aleea Mimozei nr. 3" şi "TEA". Un poem meditaţie foarte concentrat, direct şi tăios, scris într-un limbaj sobru, cu mult rafinament, subtilitate şi precizie, având ca temă rolul omului în univers. Ideea acestui poem e că, pentru univers, omul e un nimic, un microb. Rolul lui e unul de trecere, care - după temporalitatea universală - e de-o clipită. Foarte interesant e intertextul (în special cel cu "înţelepciunea populară") al acestui poem cristalizat până la imposibil, dar şi felul în care este făcut şi trebuie citit acest text perfect pentru cursurile de analiză a textului.
Fără a exagera cât de puţin, "Aleea Mimozei nr. 3" e una din cele mai bune cărţi de poezie ale literaturii române contemporane.
În comparaţie cu "Lucrurile pe care le-am văzut", "Aleea Mimozei nr. 3" doar îl presupune pe acel altul acolo omniprezent. Acest al doilea apare doar datorită eului poetic, care acum e mult mai atent la ceea ce se întâmplă cu sine, propriul eu fiind pentru el mult mai important decât comunicarea pe care o caută cu tot dinadinsul în "Lucrurile pe care le-am văzut": "Am scris/ Un lung poem despre cum/ Erai îmbrăcată, despre mugurii brazilor, despre cum/ Am intrat în cimitir şi acolo/ Tu mi-ai cerut să facem dragoste, despre spaima/Şi jena mea când mi-am dat seama şi am aflat". Întrebarea e procedeul de bază al "Ploilor din Mostar", de unde este citatul de mai sus. Ca şi în alte texte ale lui Muşina, şi aici poezia se dovedeşte a fi mai longevivă, mai virilă decât realitatea. Realitatea din poezie e mai adevărată decât realitatea din viaţă, din cotidian. "I-am spus-ul" din "Lucrurile..." în "Aleea Mimozei nr.3" se transformă în "mi-am spus" ("Ai o ocupaţie demnă şi o mustaţă virilă/ În oraşul ăsta mic, cu depoul/ Cuprins de rugină" mi-am spus"-"O întâlnire"). Dacă "Lucrurile..." se evidenţiază în primul rând prin construcţii, "Aleea Mimozei nr. 3" e rezultatul unei idei teoretice. Această carte ilustrează poezia cotidianului în cel mai sensibil segment al ei - erotica. "Aleea Mimozei" aduce o nouă sensibilitate erotică, o sensibilitate familială, aş zice, fără "floricele pe câmpii", teiubescuri sugerate de nuştiuce "foarte frumos" şi alte etceterauri lacrimogene, e o iubire directă, fără alinturi juvenile şi ipocrite, şi de aceea foarte reală. "Aleea Mimozei nr. 3" e un argument că Alexandru Muşina e unul din foarte puţinii scriitori români care pot da textelor sale o anume intensitate ritmică. De exemplu, în "Tratat despre frică", pentru a scoate în evidenţa starea conflictuală la care se ajunge spre sfârşitul poemului, autorul introduce laitmotivul "tu ai spus", adăugând în primul şi ultimul caz şi conjuncţia adversativă "dar": "Dar tu mi-ai spus "Eşti un ticălos,/ Un egoist fără suflet. Nu te gândeşti/ Decât la tine şi la interesele tale".// Tu ai spus "Gata, m-am săturat/ Să fiu curva ta, salteaua ta de carne/ Pentru poftele tale, din când în când".// Tu ai spus "de cinci ani/ Te tot joci cu mine şi îţi baţi joc. Îmi ajunge! M-am săturat/ De vorbele tale, de poveştile tale, de telefoanele/ pe care mi le dai doar când ai nevoie de mine".// Dar tu mi-ai spus "Gata, s-a terminat!". Aceeaşi tehnică e folosită şi-n "Mia cara bionda", unde, de asemenea spre încheierea poemului, apare sintagma-laitmotiv "nimeni nu o să ştie" precedată de "şi", în afară de primul caz: "Tu, care vei câştiga o glorie scurtă. De două secunde./ În care voi fi câinele tău, fără ca nimeni să ştie./ Şi tu-mi vei da cu piciorul. Şi ochii mei,/ Atinşi în plin, se vor tumefia. Şi nimeni/ Nu o să ştie. Şi ochii mei se vor face fibre îmbrobonate. Şi/ Nimeni nu o să ştie. Şi ochii mei se vor face puroi./ Şi nimeni nu o să ştie. Şi ochii mei/ Se vor lăbărţa pe covor." Iar în ultima strofă ritmica textului e intensificată printr-o metodă orală, reprodusă în scris cu ajutorul ortografiei: "Mia cara bionda! Tu, care, tu, care,/ tucare, tucare, tucare, tucare"... De menţionat că obiectul muşinian senzorial şi de cunoaştere e stiloul ("Stiloul ştie" - Cântec apocrif). Ca şi eurile obiecte ale lui Mircea Cărtărescu, eurile poetice inanimate ale lui Muşina sunt foarte "umane" şi foarte vii, în ambele cazuri aceasta datorîndu-se dragostei. Ele gândesc şi au memorie erotică: "În apa galbenă a Dâmboviţei m-am privit./Era, cred, toamnă şi mă credeam student./ Credeam că te iubesc, că eşti nebună/ de mine" ("Podul Cotroceni", Alexandru Muşina); "cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,/eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste,/ am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată..." ("Poema chiuvetei", Mircea Cărtărescu). Observăm că şi podul lui Alexandru Muşina, şi gaura din perdea a lui Mircea Cărtărescu folosesc verbele la trecut. Iar memoria lucrurilor din poeziile celor doi e strâns legată de sentimentele acestor lucruri. Teobaldina lui Muşina din "Cântec stupid, pentru Teobaldina" e soră bună cu Clementina lui Cărtărescu din "Clementina, ţi-am dat toată dragostea mea". Eul poetic muşinian bea cu ea limonadă la Tosca, iar cel al lui Cărtărescu mânca un cordon bleu la Capşa. În trecut. Iar acum "cui îi mai pasă de dragostea mea, Teobaldina?" - "trăim în acelaşi oraş/ dar nu mai muşcăm în parcul circului din aceeaşi vată de zahăr/ ci tu eşti acuma îndepărtată/ dumneavoastră sunteţi acuma străină/ ah clementina,/ ah clementina,/ ah clementina ţi-am dat/ toată dragostea mea." "Aleea Mimozei nr. 3" - o carte foarte concentrată, dintr-o răsuflare. Şi scrisă, şi citită - aceasta este impresia după lectură. Deşi această claritate exemplară a scriiturii mai face să-mi amintesc şi de prefaţa lui Nicolae Manolescu la "Cinci". Chiar dacă e evident talentul înnăscut, acel dat de la natură despre care romanticilor le plăcea atât de mult să vorbească, se vede că această simplitate e lucrată, căutată, "spontaneitatea ei aparentă e laborioasă, vioiciunea, studiată" (N. Manolescu, "Bilete de papagal, seria a doua").
|
Mihai Vakulovski
Inapoi la cuprinsul numarului