"Dosarul Cheianu" (3)

Facultatea întruchipează o colecţie de virtuţi şi de vicii mult mai spectaculoase decât şcoala din sat. Filologia - "o adunătură de idioţi şi pepinieră de târfe", un loc unde se strângeau toate scursurile după ce ratau intrarea la alte facultăţi. Colegii de după armată - ce specie delicioasă! - campioni în pornografie şi turnători patentaţi la Securitate. De reţinut galeria de portrete ale dascălilor universitari: bâlbâiţi, crispaţi, perverşi, vindicativi. Un fragment despre mutilarea spirituală a studenţilor în universitate: "Hibridul lingvistic care luă naştere din încrucişarea scălâmbăielii ţărăneşti arhaice şi a unor cvasi-neologisme, plus unele deşeuri ale limbii ruse, avea nepreţuitul dar de a le face de nerecunoscut pe toate în simplitatea lor. (...) În curând, prin eforturi concertate (ale profesorilor - Vit. C.) tot universul încăpu în acest jargon agricol-păstoresc, cu ajutorul căruia am pătruns în toate tainele fiinţei şi am înţeles esenţa lucrurilor. La absolvirea facultăţii eram pregătiţi, de bine, de rău, pentru deformarea calificată a sufletelor." (p. 79). Şi pentru că într-o universitate sovietică politicul, în accepţiunea lui nepervertită, era interzis, energia neconsumată a tinerilor îşi află în sex un debuşeu nelimitat. Tot mai bine decât alcoolismul (drogurile, la vremea respectivă, încă mai erau un produs exotic). Povestindu-şi legătura cu actriţa Marcela Bevziconi - o impresionantă maşină erotică! - autorul retrăieşte clipe de extaz, atribuindu-le valoare iniţiatică absolută. Mi se pare totuşi disproporţionat spaţiul rezervat libidoului, în scrisul lui Cheianu, faţă de alte aspecte ale vieţii universitare, ca de exemplu conflictele studenţi/profesori sau persecuţiile KGB-iste. Autorul pare mai interesat de propriul adevăr (şi în acest sens, trebuie să recunoaştem, îşi dă frâu liber condeiului!), restul, inclusiv politicul, erau secvenţe mai puţin semnificative. El ne vorbeşte din perspectiva zilei de ieri, făcând o selecţie conform criteriilor de atunci, nu priorităţilor actuale. E şi aceasta, până la urmă, o formă de fidelitate, care, deşi se înscrie în logica internă a textului, reabilitând resursele naturalismului, lasă totuşi o impresie de parţialitate, de relatare unilaterală, şi câte culoare paralele ale existenţei în comunism mai trebuie descoperite! Tribulaţiile protagonistului sfârşesc în pragul perestroikăi, o epocă în pieptul căreia, bănuiesc, îşi va descărca plumbii cu alt prilej.

Dacă e să fac o alegere, personal m-aş opri la prima povestire, care mi se pare mai în acord cu rigorile genului, fără a bascula în manierism şi stilistică licenţioasă. Nu înseamnă că aş diminua calităţile celei de-a doua nuvele, care smulge cu brutalitate realităţii fardul ideologic, comunist sau mioritic; ea posedă toate elementele unei proze sociale de tip nou, postmodern, absentă în literatura basarabeană. Şi mi se pare firesc ca o asemenea tematică să fie "dezvirginată" de un optzecist. Autenticitatea şi realismul reprezintă estuarul bogat în care tinerii scriitori ar putea să navigheze cu folos, alăturându-se celorlalte două orientări importante în proza noului val românesc: fabulosul estetic şi filozoficul reflexiv. Constantin Cheianu operează cu dezinvoltură în această zonă minată. Dezinhibarea auctorială şi acuitatea observaţiei, etalate în volumul de faţă, alcătuiesc o excelentă recomandare pentru viitoarele sale cărţi.

Pagina precedentă

1 2 3