"Dosarul Cheianu"

Cunoscut mai ales ca om de teatru - este unul din cei mai promiţători autori dramatici din generaţia tânără, cu piese publicate şi montate pe scene profesioniste din Chişinău şi Bălţi - Constantin Cheianu s-a hotărât, în sfârşit, să-şi întrerupă lungile ezitări în raport cu alte genuri literare, scoţând la Editura Cartier volumul Totul despre mine!, care îi aduce în prim-plan o vocaţie probată mai de mult în revistele de cultură din Basarabia. Anume cea de prozator. Cartea, surpriză, nu cuprinde nici una din bucăţile cu care îşi făcuse debutul, cu ani în urmă, colaboratorul nostru, şi reprezintă, într-un fel, a doua omologare a sa în tagma literaţilor. O acreditare situată în afara oricăror dubii, confirmându-i apetenţa pentru analiza psihologică şi introspecţia la lumina reflectoarelor. Comentariul asupra volumului lui Cheianu ar trebui început chiar cu o "hermeneutică" a titlului. Evocând ambiţia demiurgică a poetului şi prozatorului Cărtărescu, asumarea declarată a condiţiei personale, care străbate în acest Totul despre mine!, nu anunţă la Cheianu o saga a incomensurabilului imaginativ, precum în cazul autorului bucureştean, ci exprimă mai degrabă o atitudine de principiu faţă de actul scrisului. Această atitudine îl determină pe autor să abandoneze nesiguranţa care-l ţinuse o vreme departe de supliciul prozei, să încerce a se învinge pe sine însuşi. Angajamentul tânărului prozator, cuprinzând şi un lesne decelabil substrat autoironic, previne, după părerea mea, suficienţa persiflatoare a unor colegi mai vârstnici, care au dorit, cu ocazia apariţiei cărţii lui Constantin Cheianu, să remarce "nepotrivirea" titlului cu cele numai 94 de pagini ale cărţii. O "interpretare" de felul acesta, evident, nu spune nimic despre valenţele sau scăderile artei narative, dar măcar de-ar incita la lectură, căci nu există, presupun, un cititor calificat în Basarabia (nu mai spun confraţi de condei) care să refuze şansa de a epuiza "dosarul Cheianu", prezentat de autor într-o formulă atât de abordabilă.

Cele două nuvele ale cărţii relevă două ipostaze ale eroului narator, din perspectiva copilăriei şi adolescenţei. Cheianu decupează principalele etape ale unui parcurs interior, încercând să dezvăluie esenţa unei sensibilităţi. Merişor, un băiat introvertit, protagonistul primei povestiri, relatează întâmplări din sat, îşi observă colegii de clasă, "explorează" relaţia cu o prietenă - într-un fel detaşat de evenimentele la care participă, ezitând parcă să-şi ia în posesie propria identitate. Vocea monotonă a naratorului răsună în spatele cadrului vizual mereu egală cu sine însăşi, că e vorba de el sau de altcineva. Mimica, gesturile anturajului îi prilejuiesc, ai zice, concluzii de entomolog, situat la un alt nivel de referinţă decât insectele de sub lupă. Iată cum descrie Merişor reversul unui "party" cu prietenii: "Mai trist e că a doua zi, într-un contrast izbitor cu cele petrecute în ajun, o nemărginită şi inexplicabilă plictiseală punea stăpânire pe toată lumea. Nimeni nu mai avea chef să trăiască cu evenimentele din seara precedentă. Din persoane plăcute şi deschise cum le ştiam în ajun, colegii mei se transformau în nişte inşi iritaţi şi morocănoşi. Metamorfoza aceasta în sine era suficientă pentru a te face să renunţi pentru totdeauna la ideea de a mai merge la petreceri". (p.18)

Toate evenimentele prin care trece eroul constituie materia primă a unor meditaţii şi mai ales mirări în faţa celor mai simple lucruri. Merişor parcă ar fi un extraterestru care învaţă comportamentul ciudat al oamenilor, consemnându-l cu scrupulozitate într-un jurnal de expediţie. Hipersensibil, el îşi trăieşte starea de graţie răpit de liniştea serii, atunci când se poate interioriza şi lăsa în voia contemplaţiei. Mirarea perpetuă a personajului narator este interesantă în sine, pentru că este "pură", nedeliberată; intenţionat apare doar exerciţiul de descojire mnemotehnică şi transpunere scriptică a acesteia. Merişor are o mirare inocentă, fără vreo conotaţie morală, de atitudine, o preocupare strict cognitivă ancorată în imediat. El constată nu prospectează, ca atunci când se gândeşte uimit cum poate să-l acuze mama că nu-i va da la bătrâneţe o cană cu apă, dacă el, Merişor, nu ştie nici măcar ce va urma peste o zi. Despre limbajul care devine un fel de camuflaj al adevărului, tot mirarea protagonistului exprimă felul diferit în care este calificat de părinţii săi: "S-ar spune că vorbeau despre mine, dar din pricina cuvintelor la un moment dat nu am mai putut fi sigur. M-am gândit că le poţi place unor oameni pentru nişte lucruri şi le poţi displace altora pentru aceleaşi lucruri. Ori pentru altele. Asta în ciuda faptului că tu rămâi mereu acelaşi. Am înţeles că oamenii sunt făcuţi astfel încât nu pot pricepe ceva până nu-şi fac o părere." (p. 23)

Stuporile succesive ale eroului dau un puternic fond de autenticitate povestirii. De fapt, capacitatea de a se mira, de a nu ceda comodităţii convenţiilor sociale, care transformă prea curând stratul fertil al percepţiei copilului într-un teren bătătorit de reguli prestabilite, îl însingurează pe protagonist în mijlocul colegilor săi, conferă felului său de a fi datele unei filozofii in nuce. O asemenea percepţie rece, "naivă", de Mersault în miniatură, demitizează, de pildă, graviditatea unei femei, înconjurată de atenţia rudelor, acuză reacţiile organismului său afectat de boală, separă partea de spectacol regizat din ritualul îngropăciunii unui mort, asupra căreia cei mari păstrează o unanimitate tacită.

1 2 3

Următoarea pagină