|
Străin printre oameni, Merişor se simte bine alături de cireşul din curtea casei părinteşti. Tăierea copacului va produce un mic seism în sufletul băiatului şi o premoniţie în legătură cu propria soartă, întrucât relaţia sa cu cireşul simboliza o existenţă în acord cu legile firii. Ultima mirare a protagonistului este legată de moarte, de care Merişor se apropie firesc, ca de un prag după care nu mai urmează nimic. Moartea e un fel de ecuaţie cu rezultatul ştiut dinainte. Senzaţia sfârşitului transpare în rânduri tulburătoare, ca atunci când realizezi că tot ce-ai învăţat în şcoală nu-ţi mai este de nici un folos: "Moartea, un lucru prin care trebuie să treacă toţi oamenii şi care de aceea ar trebui să fie pe înţelesul oricui, părea de un milion de ori mai dificilă de perceput decât cea mai complicată ecuaţie de algebră." (p. 42) Pe fondul acestei reflecţii, viaţa "fără sentimente" a eroului conţine mai mult adevăr despre condiţia umană decât orice revărsare patetică: "Când trăieşti atâţia ani într-o casă, nici nu-ţi închipui că ar fi destinată şi pentru a muri în ea. Dar imaginându-ţi lucrul acesta, nu-ţi spune oricum nimic. Ziceam "casa noastră" şi nu-mi spunea ceva. Era un fel de a zice. Totul în fond pe lume e un fel de a spune. Exista, pe de o parte, viaţa, şi pe de alta, cuvintele. Şi nu vedeai nici o posibilitate să arunci o punte între ele. Fiecare îşi duce propria existenţă." (p. 44) După cum se poate vedea, lecturile camusiene ale autorului şi-au depus o amprentă puternică.
În contrast cu "Merişor", protagonistul din povestirea ce dă titlu volumului, realizată şi ea la persoana I, mizează pe o defulare zgomotoasă, cu care încearcă să-şi dea curaj, după cum arătam mai devreme. O proză mult mai pronunţat autobiografică: naratorul forţează nota, dorind să şocheze cu orice preţ, şi prin limbaj, şi prin atitudine. El nu cruţă pe nimeni: lumea sa este o hală împănată cu stârvurile iluziilor tinereţii, atârnând precum porcii în cârligele măcelarului (aş adăuga, pentru a fi în ton cu Cheianu). Nu e o probă uşoară. Pentru a-şi menţine credibilitatea, autorul va trebui să meargă cu autoflagelarea până la capăt, reprimându-şi puseurile de tandreţe, care-l ispitesc periodic. Debutul povestirii se vrea neapărat cât mai "dur". Astfel, de pildă, autorul coboară spre "origini", către momentul conceperii sale, unde se vede sub formă de... spermatozoid: "Priveliştea nu era dintre cele tonice, vă mărturisesc. Mă deplasasem şi eu cândva pe acel drum aşa de (era să zic "accidentat") specific, unul printre atâtea alte milioane de virtuali fraţi şi surori. Dintre ei toţi unul singur a răzbătut, după care uşile s-au închis, cum bine se ştie din biologie. Astfel că am lăsat pe câmpul de luptă câteva zeci de milioane de cadavre. E cumplitul război pe care îl dăm fiecare şi voi vreţi umanism de la noi?" (p. 50)
Inconfundabil ca tipar fiziognomic, Constantin Cheianu m-a intrigat mereu cu profilul său de englez din epoca victoriană (cunoscându-l mai bine, am înţeles că nu-l pot asemui cu mulţi "oameni de cultură" de la noi nici din punct de vedere intelectual; e o plăcere să porţi o discuţie de idei cu el - îţi dă sentimentul tonic că aparţineţi aceluiaşi trib!). Dar nu am crezut niciodată că reflecţia pe care i-o întoarce oglinda ar putea deveni pentru Cheianu premisa unei reacţii violent-contrare. Statura fizică, peste media obişnuită, constituie un atu literar al autorului, izvorul unor suculente incursiuni psihanalitice. Caracterul său pacifist şi sensibilitatea exacerbată - Guliver este, aşa cum ştim, un inofensiv - îl vor transforma în calul de bătaie al celor piperniciţi, dacă e să ne luăm după ce scrie. Stilul abrupt, nevrotic, bliţează o copilărie populată de colegi idioţi ("Am şezut într-o bancă cu nişte băieţi de dobă, ajunşi ulterior bravi violatori de minore şi care aveau să intre în legendă şi graţie rafinatului sadism ce îi caracteriza. După voluptăţi greu dobândite în timpul violurilor, băieţii aceştia îşi împlineau poftele prin pârpâlirea victimelor la foc încet, nu fără a uita să le stropească în prealabil cu gaz" - p. 59), profesori dezagreabili (Alexandra Ivanovna: "Era obeză, răbdătoare şi-i mirosea înfiorător din gură pe când ne ţinea degetele şi tocul ca să facem faimoasele cârligele. Ne umplea caietele cu mirosul ei - şi aşa vreo opt promoţii la rând"), descrie cu multă culoare instinctele animalice ale clasei, etc. Dospită îndelung, revolta interioară a autorului erupe ca apele unui gheizer. Cheianu nu face literatură, el îşi sublimează în scris o visceralitate funciară.
Femininul ca alteritate irigă structura fundamental pozitivă şi delicată a naratorului, care trădează astfel o pasiune "nefirească" la o vârstă la care ceilalţi băieţi încă obişnuiesc să-şi terorizeze colegele. Antologică e scena horei în care îl vor prinde fetele, sub privirile zeflemitoare ale băieţilor, surprinzând un război între două regnuri inamice. La fel de memorabilă este idila cu nana Florentina: primele înfiorări erotice care aprind imaginaţia unui puşti înfierbântat de imediata vecinătate a feselor unei femei mature. Vârsta pubertăţii, "ieşitul" cu fetele traduc la Cheianu o pitorească sociologie a mediului: "La seratele noastre puteau fi văzute aceste scene de spital: inşi coşuroşi dansând ţepeni cu individe ţepene şi coşuroase la rândul lor." (p.73)
|
Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului