Studii umaniste în Toscana (2)

Spiritul deschiderii interdisciplinare şi respectul asumat pentru diversitate circumscriu un spaţiu intelectual privilegiat - o Castalie reală doar aparent sustrasă prezentului de „draperia” colinelor toscane. Ceea ce m-a atras aici, dincolo de aristocratismul intelectual şi birocratic (strânse legături cu instituţiile Uniunii Europene) al Institutului, a fost tocmai această atitudine în răspăr şi avangardă. Curajul şi determinarea de a pune sub semnul întrebării realităţi ce par a fi definitive şi incontestabile, sunt calităţi aflate la mare cinste în IUE.

O. B.: Dar dincolo de cadrul formal, cum ai găsit atmosfera locală a Institutului?

C. D.: Ceea ce mi s-a părut că citesc pe chipurile oamenilor de aici, încă din primele zile, a fost un amestec neobişnuit de detaşare paradisiacă şi misionarism cognitiv. Senzaţia de relaxare e amplificată de un cadru natural cu adevărat edenic. Dealuri leneşe, pictate pe ici şi colo cu măslini şi smochini, precum şi arhitectonica clădirilor Universităţii - de fapt, acestea fiind nişte „conace” micuţe, cu adânci rădăcini în istoria grandioasă a locului. Dar cred că tocmai această bogăţie şi frumuseţe generează, după un timp, o auto-interogaţie presantă: care este darul meu, răsplata mea pentru această aparent necondiţionată beatitudine? E ca şi cum raiul prea curând pogorât şi-ar cere subtil justificarea...

Într-un alt registru, locul e populat cu oameni din toate colţurile Europei şi nu numai, scăldat în câteva limbi şi dialecte, umplut cu nedrămuită voioşie, câteodată inteligentă, altădată doar tinerească. Deşi sunt aici doar de câteva săptămâni, deja am sentimentul că aparţin unei comunităţi nu doar ştiinţifice, ci şi general umane. Prin aceasta nu mă refer doar la habituala asociativitate dintre indivizi, ce se văd prinşi în acelaşi cerc dintr-un motiv sau altul, ci la o interacţiune spontană şi instituţională de mare calitate. O serie de activităţi extracurriculare (sportive sau culturale) şi un excelent sistem de comunicare intra-instituţională generează sentimentul unui Institut „al nostru” şi „pentru noi”. O asemenea experienţă nu am întâlnit-o nici măcar în propria mea Universitate din România, cu atât mai puţin în pragmaticul Leiden. Dar aş minţi să spun acelaşi lucru despre Universitatea Central Europeană din Budapesta. Ca o paranteză, trebuie spus faptul că IUE acceptă candidaţi care au obţinut ori sunt în curs de a obţine o diplomă de master, iar practica arată că absolvenţii unui master din Budapesta (CEU) au mari şanse de a fi acceptaţi la IUE (Nota Bene).

O. B.: Observ cum, inevitabil, problema diversităţii şi pluralităţii revine constant în sfera intereselor şi experienţelor tale. De altfel, ai pomenit o expresie ce mi-a atras atenţia în mod special: vorbeşti de o posibilă unitate în diversitate. Aspect în jurul căruia s-au purtat multe discuţii, clarificările conceptuale nefiind nici astăzi definitive. Cum ai putea circumscrie poziţia IUE vis-à-vis de această problemă?

C. D.: În academia actuală, cel puţin în domeniul Ştiinţelor Politice, există o puternică tendinţă de a forma „şcoli”, „isme”, de prea multe ori încercuite de garduri jargonice, pseudo-ştiinţifice. Fără a alege definitiv între cercetarea „calitativă” ori „cantitativă”, şi fără a abandona spiritul critic în faţa unor branduri academice precum „instituţionalism” ori „constructivism”, Institutul se declară dintru început pluralist. Citându-l pe profesorul Michael Keating, „şcoala” de temelie a Institutului este aceea de a „nu avea o şcoală anume”, de a nu se lăsa prins de o ortodoxie metodologică ori ideologică. La aceasta contribuie, cu siguranţă, faptul că Institutul atrage la sine cercetători şi profesori aparţinând unor tradiţii academice diferite, europene şi internaţionale. Corpul profesoral este heterogen şi în continuă efervescenţă, deoarece  profesorii sunt invitaţi la catedră după o selecţie competitivă şi rămân în Institut pentru perioade strict limitate de timp, după care cedează locul altor colegi aflaţi în culmea vârstei lor intelectuale.

O. B.: Încercând să fac un survol recapitulativ, aş putea spune că imaginea pe care ne-o oferi dezvăluie mai degrabă faţa frumoasă a lucrurilor: pe de-o parte, dealuri leneşe, pictate cu măslini sau smochini; de cealaltă parte, vechea Universitate a cărei atmosferă îţi aduce aminte de Jocul cu mărgelele de sticlă. Care este, totuşi, cealaltă faţă a lucrurilor? Dacă exista o cealaltă faţă...

C. D.: IUE este, de fapt, o Uniune Europeană la scară micro, împărtăşind cu aceasta din urmă anumite virtuţi şi vicii comune. În ceea ce priveşte neajunsurile, acestea sunt legate mai puţin de ţinuta academică ori valoarea practică a Universităţii, cât de dimensiunea sa structural-instituţională. IUE este o organizaţie internaţională apărută în umbra Uniunii Europene (Comunităţile Europene, la acea dată), bazată pe un contract între anumite state, membre ale UE. Cercetătorii invitaţi să urmeze studii doctorale primesc granturi de studiu în funcţie de propria lor naţionalitate. În ciuda câtorva granturi rezervate candidaţilor non-UE, recrutarea reiterează o Europă a statelor-naţiune, demarcând clar între cei „dinăuntru” şi cei „dinafară”. Acest naţionalism/eurocentrism instituţional şi birocratic limitează de facto accesul cetăţenilor non-EU. Totuşi, candidaţii non-EU concurează pentru o serie de burse pe care institutul sau anumite state membre le acordă în funcţie de interesele lor regionale; spre exemplu, candidaţii moldoveni au posibilitatea de a obține burse oferite de Ministerul Afacerilor Externe al statului italian. Dar dincolo de aceasta, ceea ce contează este valoarea știinţifică a proiectelor de cercetare, evaluarea candidaţilor fiind realizată la nivel strict academic şi fără intervenţia „donatorilor”, respectiv a statelor contractante.

Pagina precedentă

1 2 3

Următoarea pagină