Pacientul moldovean sau în căutarea zăpezilor de pe Kilimanjaro (despre romanul lui Nicolae Popa, Avionul mirosea a peşte) (2)

Ceea ce i-a reuşit cu adevărat autorului nostru – şi am simţit asta încă de la lectura Vidrei… care anticipa, într-un fel, romanul de faţă – este construirea unui univers funcţional, coerent, complet autonom, în fond, credibil.

Nicolae Popa nu pare a fi adeptul realis­mului obiectiv, în termenii propagaţi de Lovinescu, ci mai degrabă al unui realism magic, infuzat de un lirism autohton. Această proză poate să nu fie pe placul acelora care aşteaptă o scriitură sobră sau extrem de concisă, strict evenimenţială, documentară, aproape seacă. În cazul nostru avem în faţă opera prozatorului Nicolae Popa, dublat de poetul Nicolae Popa. Chiar şi titlul romanului e unul prozaic amestecat cu poezie, dar mai presus de toate unul simbolic.

Romanul conţine numeroase scene, secvenţe, chiar fraze care dau relief celor aproape 300 de pagini cu caractere petit.

Mafia, aşa cum apare în roman, e cât se poate de bicisnică, încât seamănă mai mult a simulacru. Sunt reale doar cruzimea şi primitivismul cu care operează. Ea e condusă de baroni din estul spaţiului moldovenesc. Şefii mafiei (de exemplu, Mark odesitul) şi moldovenii, simple unelte, sunt descrişi în contrast. Iată o scenă în care apar aceşti troglodiţi de mafioţi care tăbărăsc asupra unui moldovean de la Suceava, ajuns şi el pe continentul african în calitate de misionar al unei secte: „Laurenţiu amuţise o clipă, apoi încearcă să-i îmbuneze printre sughiţuri de plâns:

- Nu, fraţilor, nu! Nu mă opăriţi! Sunt şi eu moldovean ca şi voi! Moldovean de la Suceava, fraţilor!

-  Moldoveeeean! Da’ eu nu ţî-s moldoveeeean, blea! Pe mine mama m-a făcut moldovan! Moldovan, nahui! Ca-ţi zapiztesc una de-ţi iese rumâneasca asta intelighentă pe râlă! Ian catî, îi moldoveeeean, padla! Încă mă mai ie şi peşte sulî!” (p. 174-175). Episodul e cu atât mai haios, cu cât aprigii torţionari vor fi sacrificaţi, din raţiuni superioare, imediat după ce l-au maltratat pe bietul român. Iar slangul e dama de companie a moldovenis­mului rudimentar.

Există în roman câteva scene inventive şi copioase, dintre care aş detaşa-o pe cea cu Floreasca-B. Această scenă sexy şi filmică e o incursiune în biografia naratorului şi, totodată, un prilej de a descrie puţin din atmosfera de la începutul anilor ’90. Epoca mai este reflectată şi prin intermediul unui personaj secundar, unchiul Filaret, ex-deputat în primul Parlament democratic. Filaret e tipul patriotului şi romanticului naiv, nu a agonisit nimic de pe urma politicii şi a murit cu câteva zile înainte de a-şi redobândi cetăţenia română.

Dintre toate personajele, cele două femei, Agnesa şi Viorica, sunt descrise cu pasiune şi pătrundere. Agnesa, „ochi cafenii, cu vinişoare aurite, asemenea urmelor de soare prin apă” (p. 110), e o veritabilă Nastasia Filippovna. La început e preoteasa desuetă, soţia preotului Anatolie, înecat enigmatic. De altfel, misterul, echivocul, simbolul, sincopele fac parte din mijloacele artistice ale lui Nicolae Popa. Atunci, în calitate de soţie a unui preot, era o mondenă, apoi, speriată de relaţiile prea apropiate cu Mihai, Agnesa devine o mironosiţă. Dispare în stilul care o caracteriza după ce şi-a vândut averea pentru a finaliza construcţia bisericii începute de soţul său. În schimb, Viorica e femeia simplă, fără mofturi. Cele două sunt surprinse în următorul fragment: „Viorica făcea parte din specia unor mărunte flori de câmp, care se tot ascund de vânt după frunzele plantelor înalte, pe când cealaltă, preoteasa, n-ar fi putut înflori decât în plin soare, preferând să o bată vântul, înălţându-se ca o floare de pojarniţă ce atrage atenţia de la mari depărtări” (p. 139). Dincolo de diferenţa că Agnesa ar fi o femeie de zile mari, iar Viorica – una de fiecare zi, recunoaştem stilul parabolic al autorului.

Evident că figura cea mai complexă şi contradictorie e a lui Mihai Loghin. Acesta e, în primul rând, un filolog care, constrâns de împrejurările din RM, nu-şi poate exersa meseria la turaţii maxime. Ceea ce reuşeşte e doar să se menţină pe linia de plutire, să nu degradeze, în mare parte, datorită acestui roman-jurnal sau roman în ramă. Scrisul ar fi o soluţie pentru el. Din momentul când o vede pentru prima dată pe Agnesa şi o va diviniza tot mai mult şi mai mult şi până în clipa când o va pierde, dezamăgit, totodată, de comportamentul mereu inadecvat al Agnesei, culminând cu reacţia ei la ştirea că Mihai va fi reţinut şi acuzat de crimă, avem un portret complet al lui Mihai Loghin, evoluţia, dar şi conservarea sa într-un mediu pe cât de fluid, pe atât de provincial. Mihai şi Agnesa ratează şansa de a deveni un alt fel de cuplu Bonnie & Clyde, înălţător. Evitând, în condiţiile create, penitenciarul şi ospiciul, Mihai Loghin se retrage împreună cu Viorica undeva la Dunăre. Un sfârşit la fel de romantic, dar lipsit totalmente de glorie.

Într-un roman, în care dragostea şi pasiunea ocupă un loc important, scenele de senzualitate şi lascivitate nu mai pot fi evitate astăzi. Dar atunci când, în romanul lui Popa, se ajunge la corporalitate, aceasta distruge idealitatea (un volum de versuri al lui Vicente Aleixandre se numea LA DESTRUCTIÓN O EL AMOR (1935): „Şi anume aici n-am fost suficient de vigilent, când Agnesa tocmai umbla cu gura pe lângă gura mea. Mi-am desfăcut şi eu puţin buzele. Şi umezeala dintre buzele Agnesei s-a prelins prin toată carnea trupului meu.

Bărbatul  din mine măturase din cale orice urmă de gardă de corp şi pătrunsese adânc în fiinţa Agnesei cu tot pârjolul ce se iscă de obicei în urma unor asemenea scurtcircuite nimicitoare.

Îmi auzeam pieptul bubuind undeva la mari depărtări. Iar o clipă mai târziu am înţeles că, de fapt, ea mă lovea cu pumnii, cu coatele. Îi vedeam faţa îngrozită! Înţelegeam, post factum, că o nenorocisem” (p. 196).

Un singur defect mai vizibil văd, din punctul meu de vedere, în romanul lui Nicolae Popa. Mă gândesc la caracterul prea general, in-obiectual al descrierilor, în ciuda unor derapaje de verbalism pe ici-colo. Dacă scriitorii clasici, mai ales cei de factură balzaciană, abuzau de obiectele descrierii şi ne legau nepermis de mult de locaţie, unii contemporani cad în cealaltă extremă. Autorul Avionului mirosea a peşte descrie Mwanza (care e un oraş la fel de real ca şi lacul Victoria), dar descrierea nu are puterea necesară unei teleportări artistice. Chiar şi aceeaşi Botanică a Chişinăului, unde se produce acţiunea propriu-zisă a romanului, rămâne cumva abstractă şi absconsă. Se impunea o documentare.

Această lacună nu poate eclipsa valoarea incontestabilă a romanului. Autorul Timpului probabil a predat o lecţie importantă cenacliştilor săi, dar şi a fixat ştacheta pentru cei care vor să scrie un roman/romanul tranziţiei.

___________

Nicolae Popa, Avionul mirosea a peşte (roman), Editura  ARC, Chişinău, 2008.

Pagina precedentă

1 2