Pacientul moldovean sau în căutarea zăpezilor de pe Kilimanjaro (despre romanul lui Nicolae Popa, Avionul mirosea a peşte)

Nicolae Popa a debutat în forţă şi la o vârstă cvasirimbaldiană cu un volum de versuri, Timpul probabil (1983), ca mai apoi să treacă la proză, fără a renunţa însă definitiv la poezie, publicând mai multe plachete în alternanţă cu volumele de proză. A iniţiat, încă pe timpul când apărea revista Basarabia, o anchetă despre starea prozei actuale în RM, anchetă în care s-a implicat nu numai ca organizator, ci şi ca autor pledând pentru proză, în special pentru roman, care, în viziunea lui, reprezintă marca indubitabilă a maturităţii unei literaturi şi „că doar acest gen poate „încăpea” viaţa în toate zvârcolirile şi grimasele ei” (Eugen Lungu). Între timp, Nicolae Popa a devenit (alături de Dumitru Crudu) conducător de cenaclu, sub auspiciile căruia încearcă să impulsioneze literele basarabene.

Pe de altă parte, s-a vorbit şi s-a scris despre criza în care se află literatura din RM, mai bine zis creatorii ei. Dacă poezia are avantajul unei false uşurinţe cu care poate fi scrisă, proza necesită în primul rând timp. Unii scriitori au căutat să-i provoace pe colegi vorbind despre „marea carte a tranziţiei” care se lasă aşteptată. Cine va fi acela care va produce surpriza, căci dramele care se consumă în faţa ochilor noştri sunt uriaşe?

Indiferent de ocurenţa mai mult sau mai puţin incitantă, mai mult sau mai puţin stimulatoare, Nicolae Popa editează, în ultimii ani, două cărţi de proză: Păsări mergând pe jos (proză scurtă, 2001) şi Avionul mirosea a peşte (roman, 2008). Volumul de proză scurtă a adunat povestiri cu o tematică variată şi scrise, în fond, în diverse perioade (unele datate temporal, altele cumva atemporale, pe teme eterne). Romanul ţinteşte în actualitatea imediată, cu câteva flash-back-uri în copilăria naratorului, care coincide tocmai cu epoca redeşteptării naţionale de pe vremea cântecelor soţilor Aldea-Teodorovici.

Înainte de a mă pronunţa asupra cărţii recente, trebuie să remarc două referinţe culturale de care face uz Nicolae Popa. Motoul e un fragment din excelentul roman, Singur (1900), al lui August Strindberg, despre ştergerea hotarelor dintre ficţiune şi realitate. A doua referinţă are conotaţii mai profunde şi este întreţesută în materia romanului. Este vorba de o altă capodoperă: Zăpezile de pe Kilimanjaro, scurta povestire a lui Hemingway. Relaţia cu opera scriitorului american poate fi partajată pe două planuri:

Unele secvenţe din acţiunea romanului lui Nicolae Popa au loc în Tanzania, în preajma lacului Victoria, în Tanzania unde se află şi partea cea mai mare a muntelui Kilimanjaro (chiar dacă acţiunea din nuvela lui Hemingway se produce în Kenya).

Protagonistul-narator Mihai Loghin este un filolog, care cochetează, totodată, cu scrisul. Deşi personajul lui Nicolae Popa nu este  scriitorul Harry Smith al lui Hemingway, care, fiind bolnav incurabil, rememorează scene din viaţa sa, totuşi un anumit paralelism poate fi trasat. Până aproape de finalul romanului Avionul mirosea a peşte trăieşti senzaţia că Loghin va avea destinul lui S­mith, după ce o va fi pierdut pe femeia pe care a iubit-o şi va fi nimerit în nişte condiţii extreme ca şi eroul lui Hemingway. Scriitorul basarabean optează însă pentru o de-dramatizare şi un happy end pe linia lui Cătălin şi a Cătălinei.

Nicolae Popa imaginează o lume, lumea noastră, cu o galerie de personaje, banale sau insolite, pe care le-am întâlnit sau le putem întâlni în viaţa de zi cu zi. Uneori, realitatea e mai laxă decât cea zugrăvită de scriitorul basarabean, alteori mai sinistră. Universul descris e un creuzet, în care realul se împleteşte cu imaginarul. Pe toate le avem aici: de la trafic ilegal până la oameni ai bisericii, anulaţi de un trecut deloc inocent.

Romanul are tentă poliţistă. Elementul nu este nou nici măcar la Nicolae Popa. Îl întâlnim sub o formă creatoare de suspans şi în Vidra în apele cerului, o povestire de proporţii din volumul de proză anterior. Elementul poliţienesc e o componentă a vieţii care, într-un timp atât de încurcat ca al nostru, ne afectează direct.

Avionul mirosea a peşte are, în fond, o linie de subiect, cea a protagonistului Mihai Loghin, din care se desfac câteva fire secundare: mafia ruso-moldovenească, familia lui Loghin, Agnesa, tipul de femeie totală, dostoievskiană, indecisă, lunecoasă, cu simţurile răvăşite, misterioasă.

Naraţiunea se desfăşoară agale pe aceste planuri, acaparând, pe parcurs, şi alte sfere socio-politice, temporale, geografice. Toate sunt strâns înnodate într-o ţară mică şi săracă, precum e RM. Nu lipsesc nici cazurile de concrescenţă între mafia murdară şi politicieni, oameni de stat. Raporturile aces­tora din urmă nu sunt univoce şi excesiv de scandaloase, întrucât romanul nu are o patină satirică sau demascatoare. El fixează un cadru şi evoluţia unui personaj în raport cu o lume, începând cu părinţii lui, rudele şi terminând cu oameni de care sufleteşte este legat sau cu ipochimeni apăruţi întâmplător în cale şi care au jucat un rol la fel de episodic.

1 2

Următoarea pagină