Foamea şi pofta sau proteza alimentară (2)

- Nu mai este obişnuit cu mâncatul în tihnă, îşi dădură cu părerea colegii, însă în tot timpul concediului, binemeritat, de două săptămâni, omul nostru n-a putut îngurgita decât câteva jumătăţi de sandviciuri.

L-au dus la medic, acesta l-a consultat îndelung, i-a solicitat o mulţime de analize de laborator şi i-a dat medicamentaţia adecvată unui diagnostic eminamente ştiinţific. Un diagnostic excepţional! Efectele, însă, au întârziat să apară, pacientul nu slăbea, dar refuza orice mâncare normală.

Poolo boli o jumătate de an. Într-o zi, veni o nouă comandă extrem de tentantă. Deşi nerefăcut, Poolo hotărî să încerce.

Lucră iarăşi optsprezece ore pe zi, începu să-i fie din nou poftă de mâncarea caldă, leşină de două ori de foame. Mai în glumă, mai în serios, amintindu-şi de un film celebru al lui Chaplin, responsabilii proiectului i-au confecţionat o instalaţie ingenioasă, care îi permitea să se hrănească în timp ce lucra. Era perfect! Omul nostru îşi desfăşura activitatea cu un randament maxim.

Poolo nu s-a mai despărţit de aparatura aceea creată mai mult în joacă. Şi la restaurant, şi la numeroasele conferinţe ştiinţifice, şi acasă, ea a devenit singura cale de a-l ajuta să se mai hrănească. Era de parcă ar fi purtat cu el o proteză. Păi, era chiar o proteză. Oamenii îl priveau cu milă şi se minunau prin câte poate trece un biet bolnav.

Lui Poolo nu-i mai era nici poftă, nici foame. Era mulţumit şi se bucura de un randament maxim în muncă. Şi nici măcar nu era mort. Ceea ce nu vrea, în nici un caz, să demonstreze că înţelepţii n-ar avea întotdeauna dreptate.

Înţelepţii au întotdeauna dreptate!

"Toţi oamenii superiori în filozofie,
politică, poezie sau artă sunt melancolici"
(Aristotel, Probl., 30, I)

De o vreme, lui Poolo i-a mers vestea că ar fi cel mai trist om din lume. Atât de trist încât oricine se uita la el îşi petrecea restul zilei cuprins de o neţărmurită melancolie. Dar ce spun "restul zilei"? O săptămână întreagă după ce-l întâlneai nu mai erai bun de nimic. O durere atât de adâncă îl înconjura din toate părţile încât te şi mirai cum de mai poate trăi fiinţa aceea atât de încercată.

N-a trecut mult timp şi ziarele, mereu în căutare de senzaţional, au început să se ocupe tot mai insistent de bietul om. La început, un articol pe pagina 17, apoi altul, ceva mai amplu, pe pagina 3 şi, în curând, un reportaj cu fotografii pe chiar mijlocul mai multor publicaţii. Însă ziarele au trebuit să renunţe la acest subiect gras: cititorii refuzau să le mai cumpere, îngroziţi peste măsură de nefericirea personajului.

Nici posturile de televiziune n-au trăit o experienţă mult diferită: emisiunile cu Poolo nu puteau fi suportate decât de privitorii cu nervi de oţel. Pe lângă toate celelalte, când era convins să şi spună câteva cuvinte în faţa camerelor de luat vederi, tristeţea pe care o emana cel mai trist om din lume depăşea orice închipuire, iar bunele gospodine, mame, soacre şi bunici, călite în lungi vizionări de telenovele interminabile, renunţau, disperate, după doar câteva clipe.

Poolo a fost plasat în Cartea recordurilor şi părăsit definitiv, mai ales după ce a apărut o Societate Anonimă pentru Salvarea Omenirii de Tristeţe (S.A.p S.O. d T.), societate care a arătat cu date irefutabile primejdia extraordinară degajată din "magnetismul sindromului tristeţii", pe care l-ar fi emanat Poolo.

Într-o zi mohorâtă de toamnă, Finch, un agent secret fără scrupule, cu gândul doar la avansare, a dat, din întâmplare, peste un ziar vechi şi şi-a adus aminte de cazul Poolo în toată gravitatea sa. Convins că omul cel mai trist din lume, posesorul "magnetismului sindromului tristeţii", ar putea deveni, la nevoie - bineînţeles numai în cazuri extreme -, după cum îşi asigură şiret şefii îngroziţi de idee, o armă de nimicire în masă deosebit de eficientă, Finch hotărî să ia problema în serios şi, fără să spună nimănui, plecă să-l caute pe Poolo.

Sosi a doua zi dis-de-dimineaţă în marele port, se cază la Hotel Parc şi-l întrebă, ca într-o doară, pe recepţioner ce se mai aude despre acel vestit individ... ââ..ă.. Cum l-a chemat? A, da! Poolo! Mai trăieşte?

Recepţionerul se întristă brusc şi marginile buzelor îi căzură până aproape de bărbie.

- Sigur că mai trăieşte. E toată ziua pe malul mării, stă pe o stâncă şi-şi pune marile probleme ale existenţei.

Recepţionerul îşi şterse ochii umeziţi, iar Finch mulţumi indiferent şi se grăbi spre locul indicat. Şi, fără să mai trebuiască să întrebe pe cineva, îl recunoscu de departe, stând cu spatele spre ţărm şi meditând profund. Poate că dacă n-ar fi avut norocul să-l vadă la început cu spatele, Finch nici n-ar mai fi avut tăria să se apropie. Aşa, îşi luă inima în dinţi şi, conştient de pericolul la care se expune, intră în vorbă cu cel mai trist om din lume.

Pagina precedentă

1 2 3

Următoarea pagină