|
Dacă s-ar putea muri şi vedea în moarte
Dacă acest împărat ar putea muri şi vedea întreg
în moarte, rana şi frigul, oroarea, n-ar mai durea,
ar lua sfârşit şi Marea Dependenţă, ar zvâcni,
calmă lentilă-n mare, străveziu, sfârşitul şi,
treaz, el s-ar simţi ucenicind fără coroană
sub lespezile violete, strivit de adâncimi însă
învingător. În loc de vreun răspuns, nimic decât
un fierăstrău spasmodic, atent şi dulce totuşi,
domol (atent cum taie), lamă docilă (la a cui
poruncă? fiindcă e clar că susură un ordin),
lamă docilă ca o pleoapă neîntrerupând privirea
care acum te sfâşie, în fapt din suflet răsărită
(o floare carnivoră, veche) doar ca să-ţi afli,
în răul fără margini, izvorul Marii Dependenţe,
să dibui locul cu degetele disperate, să scormoneşti
în clocotul unui trecut ce nu se-ncheie fără tine,
căci n-are nevoie de îngăduinţă ori de politeţe,
ci de căutătura ta de vultur, de cel mai aspru
jungher pe care eşti în stare, pe veci neconciliant,
să-l mânui. Cât încă poţi să ţii ochii deschişi,
nu este moarte, ci doar un suav fierăstrău de apă,
lentilă neîndoios devastatoare, dar nu mai sus de văz.
Anihilat, viu totuşi, în ritmul inciziilor de gheaţă,
în armonia tranşării lente, cristaline, tu ai supraveghea
destins, tăierea (un maistru-al morţii), nimic, nimic
nu ţi s-ar întâmpla: predat bulboanelor, în siguranţă
eşti, în solzii tenebrelor brusc receptive şi ascultătoare.
Un fatum al razelor de lună
N-am cu ce mă mândri
decât cu tinereţea acestei răni
deschise în pieptul meu. Spre deosebire de alţii
care au ce arăta, unicul meu talent e acela
de a-mi desface trupul spre a-mi expune cordul.
Nimeni n-are dreptul să jure în numele unei răni
necunoscute, nimeni nu se poate substitui fratelui
ce moare din lipsa cuvintelor frăţeşti. Să nu-i judecăm
deci pe cei cu inima străpunsă din ordinul îngerilor
sau al unor făpturi subcereşti. În fatum-ul acestor
raze de lună zac, fără scut, într-o nemişcare
comandată de sus, ca pentru a afla cândva o mare taină,
sub miile de raze albe, îngheţate, paralele,
a căror strălucire mă devoră, mă taie-n mii de muchii,
de schije gemene, imobile, egal de supuse. Nu piatra
este cel mai tare corp al acestei lumi, o, nu, am învăţat
că sunt suflete infinit mai opace. Ele se laudă cu asprimea
lor de metale-asmuţite spre cei mai blânzi copaci,
prăbuşiţi sub fier fără un cuvânt de împotrivire sau
reproş. Din străvechime sunt autorii acestor răni
care demult s-au hotărât şi eu nu-i pot cunoaşte.
O, Doamne, o, Doamne, îţi ştiu mărturisi atâta:
ţipătul tăcerii, aburul lunar al sabiei în cădere,
licărul fatal odihnind pe o lamă.
Nespunere
Fierb vorbe neîmpărtăşite,
se fac otravă sub pământ.
Paşii alunecă, nu se ating de drum,
mersul rămâne curat - dar nu pur.
Aseptic, nu imaculat. Trecem pe stradă
cu faţa-n tifoane, fără să ne cunoaştem,
fără să ne îngăduim, lupi încenuşaţi,
priviri ascunse, teatru acoperit.
Burează un calm de formol,
flăcări încremenesc în bulbul puhav.
Şi când te gândeşti că la o aruncătură
de băţ e-o vâlcea cu nori
făcuţi numai din bunătate.
Ei trec în plin soare,
la un stat de om.
Oriunde te întinzi, te-mbracă prieteneşte,
în lâni cereşti din fibre Radiatus,
îţi clipocesc valuri pe trup,
şi solzi zglobii,
răsună fluiere şi se prelinge
apă luminoasă, caldă.
|
Inapoi la cuprinsul numarului