|
Răcelile prinţului
Ciudat, în târgul mulţumit,
când cad din cer aricii voluptuoşi ai iernii,
o singură rotiţă-i supărată-n mecanism
şi se-mbufnează-n mod ridicol.
Când licăreşte printre schele triumfale
soarele-n luminare inconştientă (un boţ de in
prost înjghebat) şi razele câlţoase cad din el
pe resturi de conserve cu rânjet fericit,
numai un prinţ, rotiţă enervantă, priveşte
consternat şi strică satisfacţia unanimă.
Sub paşi scrâşnesc bucăţi de fier, răngi şi cârlige,
însă mulţimi nepăsătoare îşi fac gospodării
sub crengile-anxioase, prăjesc cârnaţi
la focul disperării. Doar prinţul, alburiu şi suav,
remarcă speriat vifore-n expansiune, presimte
pufăitul expresului letal. Discret, îşi tratează
din mers răcelile. Dar în plimbări surâde, văzând
fulgii răzgâiaţi, în prăvălire, grei ca ghiulelele
de plumb. La gât, într-o ulcică, ocrotit ermetic,
i se zbenguie în râset panaceul, un parfum latent.
Apariţia
Mă zbat să trag afară un tors
de marmură. O clipă dacă mă îndepărtez,
îl aflu iar retras în piatră.
Se încifrează-adânc, parcă-n bulboane,
un vârf de aripă se mai zăreşte
pe-aluatul zbuciumat. Mă tem să plec,
asud, mă încontrez mai tare. Bâzâie
anii în jurul nostru, muşte anodine,
în spirale negre. Nici nu iau seama
la mixturile de anotimpuri şi solstiţii,
cu iz dulceag şi aspru. Când nu mai sper,
apare de la sine, intactă, statuia-ntreagă.
Şi brusc se-opreşte zgomotul de fond,
făcut din vorbe, teorii, pariuri.
Fără atingeri
Ce privilegiu - să fii ferit de atingeri,
un glas adânc şi calm să-ţi spună
tot ce trebuie auzit; noaptea să vină
ocrotitoare, densă, după o zi de veghe luminoasă.
Fuior alunecând prin ţevi de lut,
trupul redat tăcerii să taie, cât ai clipi
din ochi, oceanul. Nici o podoabă,
nici un cuvânt în plus. Onoare -
în vibraţia unde-i îmbrăţişezi pe toţi,
fără atingeri.
La ora câinelui
La această oră, zisă "a câinelui",
căzu magnific, adus de întâmplare.
Avem acum din belşug pâine, meteoritul
unei taine de nespus în cuvinte: ea se predă
să fie în tăcere savurată. Îşi aminteau
de alt dar pe potrivă acum un mileniu -
între acesta şi celălalt zăceau urne goale,
fiindcă ecranul incandescent, generatorul,
refuza să le umple, capricios, abia trimitea
câte una umplută cu surprize, cu bulgări,
pocnitori şi lave, dar nu pentru uzul Delfinului,
ci-n zbârnâitul primejdios al penelor de arhanghel,
garantul primejdiei, ca azi, când norocul nu vine
sub bolţile princiare, din timp pregătite,
degeaba-şi fac vânt esteţii cu pliantul pe alei:
el luminează-n plină stradă, printre cerşetori,
porumbei şi oameni de afaceri, sub ropotul
picioarelor mânjite de noroi alunecând pe coji
de banane, la ora sfâşiată stelar
de colţii răpănosului câine.
Enciclopedii de mătase
Orice s-ar întâmpla, eu trebuie să înregistrez,
fără a lua în seamă, să fiu auzul, văzul,
coloana albă. Să mă descotorosesc întruna de praf,
de cărămizile căzute-n cap, să-mi iau jos omizile
de pe haine, frunzele pomilor proşti, agresivi,
înfipte-n mine, şi să-mi urmez ascultarea,
departe de livezi şi de civilizaţie. Mai primejdios
este ceea ce s-a numit decât ceea ce aşteaptă
numele. În necunoscut găseşti încă, nedespărţită
în falii, mulţimea unor braţe deschise spre tine,
tandreţea oceanică. În tranşee, în luturi,
umăr la umăr cu ogari primitivi ce nu cunosc
decât iubirea şi astfel sunt perfecţi, nimeni
nu mi-a putut smulge din mâini flinta veche
şi nu mi-a dibuit lunetele bine ascunse
sub straturi de paie. Nu-mi poate dispărea
laboratorul unde savanţi mărunţi mânuiesc
microscoapele şi prelucrează datele
pentru enciclopedii de mătase.
Uitare ce dăruie Memoria
Fiinţele mici, cu fruntea încă jilavă de roua
jocului şi chipul rotunjit de căldură, sub timp vindecat,
ară şi pregătesc ogoarele, înscăunarea păcii.
Tragice figurine căzute cu faţa-n jos, mereu
şi în neştire întrupate de-un gând obscur, perseverent,
din străvechime, îşi desfoaie trupul gelatinos
din pământ, înalţă fruntea, simţindu-se numite.
Iar somnul lor e-ntretăiat de ploaia caldă şi de-o uitare
ce dăruie Memoria. Fiinţele mici înving
prin războiul blândeţii, fundează domeniile inimii,
lumina se-avântă în noapte, spre-a nu se mai uita-ndărăt.
În jurul focului, ele apar din mraniţă - veşmântul
strâns împletit din frunze, ca din zale, foşneşte
patriarhal - şi cântă: "fiorul din miezul seminţei
l-am atins, e-acelaşi, oricâte recolte urmează,
tot altele, aici nu se cunoaşte moartea şi fructul
nu se pierde, totuşi, atâtea primejdii mai pasc,
chiar cântecul le-asmute, fără voie - unde e frumuseţe
e şi-ameninţare. O gură de abur stă să ne-nghită".
Despărţire
Dacă n-ai fi atent, n-ai şti
că moartea-ţi trebăluieşte alături pe terasă,
te-ajută casnic să muţi vaze-n ajunul
banchetului. Dacă n-ai fi treaz, n-ai vedea
dincolo de halatul convenţional, de cel care lipăie
conştiincios pe dalele reci, n-ai înţelege
de ce ţii în braţe pisica până ce blana
i se face roşie şi-n curte, jos, de ce,
în iarba unde se-ncreţesc maşinării
şi-n parcul zornăind de table,
ciorchini ca ochi de miei
aşteaptă inconştienţi tăierea-n boabe.
|
Inapoi la cuprinsul numarului