|
gellunaum
de la o vârstă încolo omul îşi adulmecă umbra
ca un copil lasă să i se odihnească lumina în palmă
zile întregi stă nemişcat la fereastră şi priveşte spre gara de trenuri
de unde ar trebui să vină poeţii tineri - leo, simona, dan
şi învaţă să reproducă liniştea lui interioară
de care nu se mai teme aproape deloc
uneori se aşteaptă pe sine - vede mai mult decât ar putea el înţelege
ascultă muzică - când plouă pune trompetele lui Handel
şi aşa se retrage în materia secretă a viselor sale
când revine e întotdeauna bucuros - aşa pare -
şi spune ceva care mai temperează solemnitatea discuţiei noastre
de pildă: "eu n-am tras nici un foc de armă în război/ am mers cu calul meu flămând şi slăbit prin Basarabia până în Rusia/ mi-era frică şi milă/ am făcut şi o gripă nervoasă/ şi medicii - încurcaţi - au recomandat să fiu lăsat în pace"
"un poet nu omoară pe nimeni niciodată
ceilalţi îl omoară pe el" - spune zâmbind şi se
retrage din nou în materia secretă a viselor sale
ziua memoriei la Ypres
ziua memoriei aşa i-am spus
tristeţea mocnea sub fiece secvenţă
câţiva (poate scriitorii gruzini) improvizaseră un cor
şi cântecul imprima chipul acelor locuri
mai era ºi o nemãsuratã poezie a aºteptãrii:
tinerii desculþi în iarbã învãþând meditaþia i secretul ruginii...
fetele care duceau hârdaie cu apã într-un oc numit al tãcerii...
apoi muzeul războiului în care coşmarul încremenise:
vocile celor ucişi ca un refren al acestui secol
poezia lui Francis Ledwidge care nu mai salva nimic
mai târziu, înspre seară
am mers să ascultăm troparul
citatul nocturn
existau uneori nopţi lungi şi liniştite
(o linişte abisală, inflamată de conotaţii - îmi amintesc)
când ne întâlneam cu noi înşine
şi încercam - dintr-o revoltă a naturii noastre răbdătoare -
să descoperim răul din peisaj
aveam aşa un impuls bovaric
eram dinamici şi plonjam disperaţi-curajoşi
în geografia mizeriei...
multe aflam... încărcam totul cu grijă - grija celui
care va mărturisi - într-un tren şi urcam
spre soclul speranţei...
să ştii că nu-i totul pierdut ne spuneam, încurajându-ne
există în răul acesta imens şi un loc pentru bine
uite o sentinţă frumoasă zicea Ioana şi cita:
"iubirea are o singură definiţie posibilă:
este a îmbătrâni împreună şi a te emoţiona
de ridurile care se scriu pe figura partenerului tău.
altceva nu este iubire..."
apoi tăceam şi era din nou o linişte prevestitoare
timpul lucra (ne lucra nemilos)
puneam muzică, evident preclasici
noi fiind genul de sensibilitate
care lăcrimam discret ascultând Albinoni
după-amiază la Riga
să ai răgazul unei contemplări
cum o igienă a sufletului
în vale curge domol râul Daugawa
peştii respiră la mal ca-ntr-o poveste
copiii lui Leons îi hrănesc cu cocoloaşe de pâine
se hârjonesc şi cântă-n letonă
stau singur în pacea silvestră a unei cabane
(cum îmi respect protocolul singurătăţii mele orgolioase!)
ascult cânturi gregoriene
citesc din scrisoarea naivă a prietenului meu monegasc Domenico
şi mă gândesc la triste şi dulci nimicuri
(de pildă la cele trei viteze ale Europei
pe care Moldova mea nu le prinde nicicum)
e o după-amiază de duminică la Riga
cutia neagră a vieţii înregistrează acum
un urlet metafizic
uneori bucuria simplă
uneori bucuria simplă de a vorbi cu
cineva care te ascultă
simţi aşa de parcă se retrag toate otrăvurile
şi nu te mai enervează nici ideea că
a scrie despre rău a devenit un snobism ce
multiplică abnorm coşmarul
apoi ploaia care spală cenuşa zilei
plouă odihnitor şi putem din nou respira
e atâta linişte şi împăcare
încât aud cum partitura sufleţelului
îmi invadează poezia
şi el n-are ce căuta acolo
3 februarie
melancolii care-mi privilegiază reflecţia
privesc fotografia tatălui meu plecat dincolo
seamănă cu Peter O'Toole - acelaşi zâmbet mrat şi ironic
de parcă ar şti ce mi se întâmplă
aş vrea mult să mă întrebe ceva astăzi
însă morţii ne umilesc prin indiferenţă
poligon 2001
la început n-au regizat nimic
cadrul natural era tocmai potrivit
era frig, bătea vântul şi era întuneric
noi trăiam programaţi pe coşmar
număram morţii, le puneam câte
o lumânare aprinsă în gură, fumegau
cu restul lor de suflare ascunsă în trupuri
şi se răspândea o lumină
ca într-un film despre o supremă tragedie colectivă
rămâneam încă destul de atractivi
pentru cei care veniseră să ne vadă
doar mici şi neînsemnate schimbări de decor ne ceruseră
"e prea multă lumină, mai stingeţi un mort!" ne strigau
sau: "să fie firesc, că se transmite în direct pe CNN"
şi uite aşa noi ne trăiam viaţa şi ei ne filmau
|
Inapoi la cuprinsul numarului