|
Al doilea exemplu, care ilustrează aceeaşi consecvenţă, îl constituie textele referitoare la cazul Jedwabne. Recunoscînd întreaga oroare a evenimentului şi, în acelaşi timp, faptul că acesta trebuie "să cîntărescă greu în conştiinţa colectivă a polonezilor" şi în aceea a fiecărui polonez în parte, Michnik refuză noţiunile de culpă şi de responsabilitate colectivă, în numele principiului inalienabilităţii individului, al drepturilor şi răspunderii sale personale: "Nu cred în vina colectivã, nici în responsabilitatea colectivã, nici în vreo altã responsabilitate decît cea moralã. Prin urmare, cîntãresc ce anume înseamnã responsabilitatea mea individualã ºi propria mea vinã...Cînd aud că ar trebui să-mi recunosc vina ca polonez, mă simt jignit, la fel ca oamenii din Jedwabne cînd sînt luaţi la întrebări de reporteri veniţi din toate colţurile lumii". Mai departe, după ce constată că au existat numeroase cazuri de evrei ajutaţi sau salvaţi de polonezi în timpul războiului şi că naţiunea poloneză, în totalitatea ei, s-a situat în timpul acestui conflict de partea "binelui", autorul conchide: "Nu voi fi niciodată de acord că pentru toate aceste crime (crima de la Jedwabne şi alte crime făptuite de polonezi - nota mea, Al.-F. P.), comise de anumiþi criminali, trebuie sã fim acuzaþi la modul colectiv, eu, prietenii mei polonezi ºi întreaga naþiune polonezã... Ceea ce vreau să spun e că mă pot învinui pentru faptele altora, dar nu voi da nimănui voie să mă învinovăţească pentru aceleaşi fapte ale altora" (p. 323, 334-335).
Încredinţarea lui Leon Wieseltier, interlocutorul şi prietenul lui Michnik, este diametral opusă. "Nu-i adevărat - scrie el în esenţă - că viaţa morală se trăieşte numai individual, chiar dacă actele bune sau rele sînt făcute de indivizi care acţionează fie împreună, fie singuri. Indivizii aparţin unor grupuri, şi faptul că ei sînt implicaţi moral în grupurile lor - care sînt, de asemenea, agenţi morali - e un preţ plătit sau un cîştig. Cineva se poate opune fărădelegilor grupului, un altul poate să se rupă de el - în orice caz, nu cu totul" (p. 329).
Am insistat asupra acestui fragment al cărţii şi pentru că el are, după părerea mea, o semnificaţie care depăşeşte contextul biografic în care este inserat. Personal, cred că ne aflăm în situaţia destul de rară, dar cîtuşi de puţin anormală cînd, într-o discuţie de o asemenea importanţă, ambii interlocutori au dreptate. Fireşte că, din punctul de vedere al valorilor liberale (şi, aş îndrăzni să spun, general umane) interpretarea lui Michnik este aceea corectă: nu poate exista o culpă colectivă, ci doar una individuală, ca şi răspunderea, chiar dacă apartenenţa la o comunitate majoritară presupune o responsabilitate colectivă morală faţă de felul cum sînt tratate minorităţile. Pe de altă parte, faptul că persecuţiile antisemite au fost întotdeauna manifestări gregare nu individuale, ci colective, dirijate nu împotriva unor indivizi, ci a unei comunităţi minoritare (sau a unor indivizi numai fiindcă aparţineau acelei comunităţi), face de înţeles (chiar dacă, din punctul meu de vedere, nu şi de acceptat) exigenţa unei culpe morale colective. Holocaustul - componentă indelebilă a identităţii evreieşti - a fost el însuşi o exterminare colectivă, ceea ce întăreşte această exigenţă.
După cum se observă, Restauraţia de catifea îşi depăşeşte în multe privinţe condiţia de schiţă biografică. Lectura ei nu este numai utilă, ci şi imperios necesară oricui doreşte să aibă reperele unei mai bune inteligibilităţi a lumii în care trăim de mai bine de zece ani încoace.
|
Alexandru-Florin Platon
Inapoi la cuprinsul numarului