Un om liber: Adam Michnik

Dintre cărţile pe care le-am citit în ultima vreme, rare au fost cele care mi s-au părut mai edificatoare ca aceea pe care mă pregătesc s-o prezint acum. Cînd scriu "edificatoare", mă gîndesc la modul cum se raportează autorul textelor cuprinse în acest volum la evoluţiile din ultimii ani şi, îndeosebi, la două dintre problemele grave ale actualităţii - moştenirea comunismului şi Holocaustul -, ambele cu implicaţii (îndeosebi morale) lesne de bănuit. Poţi să fii sau să nu fii de acord cu felul în care vede Michnik lucrurile. Dar, în acelaşi timp, nu poţi să nu recunoşti punctelor sale de vedere cel puţin cîteva calităţi: consecvenţa, coerenţa, buna credinţă şi limpezimea, de natură a sistematiza puţin realitatea confuză a ultimului deceniu şi a-i spori inteligibilitatea. Acesta este sensul în care textele menţionate sînt lămuritoare: ele oferă cititorului o imagine a lumii de după comunism, filtrată de o experienţă personală, propun (implicit) un model de conduită, dar îl şi invită pe "spectator" să reflecteze el însuşi la ceea ce vede şi să se pronunţe. Este ceea ce încerc să fac şi eu, aici.

Textele volumului sînt grupate în trei secţiuni. Cea dintîi ("Scrisori din libertate") reuneşte alocuţiuni sau articole ocazionale, prin care Michnik se pronunţă asupra unor chestiuni aparent foarte diverse (prăbuşirea comunismului, fractura "Solidarităţii" în mai multe grupări rivale, resurgenţa naţionalismului şi a antisemitismului în fostele ţări comuniste, reintrarea "nomenclaturii roşii" în viaţa politică, construcţia unităţii europene etc.), dar care au în comun faptul că aparţin - cum spuneam - actualităţii imediate. A doua secţiune ("Dialoguri în libertate") conţine textele a patru discuţii purtate de Michnik cu - în ordine - Czeslaw Milosz, Vбclav Havel, generalul Jaruzelski şi Daniel Cohn-Bendit (al cincilea fiind un interviu acordat de autor ziarului Polityka). Subiectul lor îl constituie fie rememorarea dramaticelor opţiuni cu care s-au confruntat intelectualii polonezi în tragicele împrejurări ale dublei ocupaţii (germană şi sovietică) a ţării lor în timpul celui de-al doilea război mondial (interviul cu Milosz), fie acţiunea "Solidarităţii" şi reacţia autorităţilor comuniste (interviul cu Wojciech Jaruzelski), fie - din nou - straniile configuraţii ale lumii postcomuniste (discuţia cu Havel) şi, în sfîrşit, reconstituirea parcursului de disident al lui Michnik (experienţă în cel mai înalt grad interesantă, confruntată cu aceea a lui Cohn-Bendit, şi el un vechi opozant al oricărei forme de autoritarism). Ultima parte a volumului ("Cazul Jedwabne") cuprinde schimbul de scrisori dintre Michnik şi Leon Wieseltier, prilejuit de dezvăluirea (prin cartea lui Jan T. Gross, Vecinii) unui eveniment cutremurător, rămas pînă de curînd necunoscut: masacrarea evreilor din localitatea Jedwabne de către vecinii lor polonezi, într-o zi din iulie 1941. Voi reveni imediat asupra acestei secţiuni, care mi se pare cea mai importantă dintre toate.

De la început se cuvine să spun că selecţia textelor (operată, bănuiesc, de cel care a îngrijit ediţia, Mircea Mihăieş, şi de colaboratorii săi, care au asigurat traducerea, cu toţii numărîndu-se printre realizatorii programului editorial al Fundaţiei "A Treia Europă") este foarte bine făcută (lucru cu atît mai meritoriu, cu cît, spre deosebire de volumul precedent, Scrisori din închisoare şi alte eseuri, apărut în 1997 la aceeaşi editură, unitatea tematică a prezentei cărţi era mai greu de articulat).

În al doilea rînd, ceea ce mi se pare că transpare din modul în care sînt dispuse aceste texte este un anumit fel de a fi al "eroului" cărţii, un "stil" despre care aş spune că, succint definit, este spontan şi liber. Spontaneitatea lui Michnik se vede din modul cum se pronunţă autorul asupra subiectelor care îl "provoacă". Fostul disident polonez nu este omul precauţiilor de circumstanţă şi nici al artificiilor retorice. Oricît de delicat ar fi subiectul, reacţia lui este imediată, iar judecata sa are, întotdeauna, o claritate care nu lasă loc nici unui echivoc. Această virtute vine, probabil, mai cu seamă din faptul că Michnik nu este un om al dialogului, pur şi simplu, ci un "debater" înnăscut, care simte nevoia să se confrunte cu ceilalţi, dar fără a fi agresiv. Nici unul din textele care alcătuiesc volumul nu este scris, aşa-zicînd, pentru "mai tîrziu". Decurgînd, de regulă, dintr-o problemă gravă a prezentului, fiecare are o adresă imediată, un public care îl "aşteaptă" şi un mesaj limpede formulat. Cum se poate constata, de altfel, şi din cuprinsul cărţii, toate sînt fie "scrisori", fie "dialoguri".

Nu poţi fi însă spontan, dacă nu eşti liber. Or, Adam Michnik chiar asta este, mai presus de orice: un om liber. "A fi liber" se poate defini în mai multe chipuri. În cazul lui Michnik, libertatea înseamnă nu numai convingeri ferme, curajul de a le afirma, absenţa prejudecăţilor şi sentimentul responsabilităţii; ea mai înseamnă şi o adecvare perfectă cu sine însuşi, care se ghiceşte din remarcabila coerenţă a atitudinilor sale de-a lungul timpului. Destul de rară, s-o recunoaştem, această calitate este, adeseori, şi incomodă, în măsura în care sfidează opinia comună referitoare la chestiuni de interes major. Două îmi par a fi textele care oglindesc cel mai bine această vocaţie a libertăţii proprie fostului disident polonez, atît de iritantă, uneori, deopotrivă pentru prieteni şi adversari. Cel dintîi este "Revolta antiautoritaristă", care retranscrie dialogul dintre Michnik şi Daniel Cohn-Bendit. Din el se vede foarte clar că disidenţa lui Michnik (al cărei început se situează, ca şi în cazul francezului, în 1968) nu a fost provocată de un sentiment de "dezvrăjire" faţă de valorile comuniste îmbrăţişate în adolescenţă. Adam Michnik nu este un comunist "pocăit" (de altfel, el a spus în mai multe rînduri - o spune, cred, şi în paginile cărţii de faţă - că a fost şi rămîne un om de stînga). Dimpotrivă, ceea ce l-a făcut să se revolte a fost tocmai consecvenţa sa - "nerealistă", desigur, din punct de vedere politic - cu idealurile de libertare pe care crezuse că le întruchipează comunismul şi de care regimul polonez se separase iremediabil. Michnik nu a fost zelosul unei ideologii, ci adeptul unor principii. Atunci cînd a devenit limpede că sistemul în care crezuse a trădat aceste principii, el s-a întors împotriva sistemului, dar a rămas fidel principiilor. Mi se pare important să precizez şi faptul că această fidelitate faţă de sine însuşi nu-l face pe autor intransigent cu ceilalţi. Michnik nu este un fanatic al propriilor convingeri. Dimpotrivă, nimic nu-i este mai străin decît absolutismul moral şi intoleranţa, ceea ce este aproape de neînchipuit în cazul în care el ar fi fost un reconvertit de la comunism la democraţie (acest lucru se poate dedice şi din atitudinea lui Michnik faţă de foştii comunişti, a căror revenire paşnică - în forma unei "restauraţii de catifea" - în viaţa politică a noilor democraţii postcomuniste o acceptă ca pe un fenomen inevitabil).

1 2

Următoarea pagină