|
Este un fapt îmbucurător acela că prestigioasa Editură Cartier tipăreşte cărţi aparţinînd tinerilor scriitori din Basarabia şi celor în etate care se vor postmodernişti. Nu foarte multe edituri de la noi îşi permit un asemenea lux. Şi chiar dacă se întîmplă cîteodată ca editura să mai şi calce prin străchini - mă refer la romanul lui Ghenadie Postolache, de o năucitoare ilizibilitate, şi la poezia extravagantă a Lilianei Nicolaescu -, efortul acesteia trebuie salutat. Recent, cu sprijinul Fundaţiei SOROS-Moldova, editura a publicat încă trei volume: Salvaţi Bostonul de Dumitru Crudu, Lampa şi Oglinda de Leo Butnaru şi Valsul pe Eşafod de Vitalie Ciobanu. Sînt trei lucrări declarate învingătoare de un juriu în frunte cu prozatorul Vasile Vasilache în cadrul concursului de editare a trei, cele mai bune, manuscrise de beletristică ale anului 2001. De fapt, Dumitru Crudu, Leo Butnaru şi Vitalie Ciobanu se numără printre autorii de care depind în mare măsură prezentul şi viitorul literaturii de calitate din R.M. De aceea, noile cărţi ale acestor scriitori merită să fie citite cu multă atenţie.
Dumitru Crudu (34 de ani), autorul a trei volume de poezie şi a două schiţe, coautorul incisivului manifest fracturist, a îmbrăţişat brusc genul dramatic. Salvaţi Bostonul este deja a doua carte de teatru a lui Crudu. Vor urma neîndoios şi altele. Tînărul scriitor e prolific şi e convins că dramaturgia îl va face celebru. Are şanse Dumitru Crudu să devină un dramaturg important? Îndrăznesc să presupun că are. Crudu e talentat, ceea ce se poate deduce cu uşurinţă şi din proaspătul său volum. În prefaţă autorul se pronunţă pentru un teatru fracturist. Acest teatru fracturist are la bază însă criza identităţii şi cea a realităţii caracteristice postmodernităţii, chiar dacă autorul nu pomeneşte termenul de postmodernism: "Am început să scriu teatru într-un moment foarte dificil pentru mine, cînd am realizat că aproape toate certitudinile pe care le avusesem pînă atunci s-au dovedit a fi false. Nu mai ştiam ce să fac deoarece nu mai puteam să fiu sigur de nimic. Lucrurile în care credeam nu mai aveau nici un fel de valabilitate. Oamenii din jurul meu deveniseră alţii. Eu însumi eram altul. Nimic nu mai înţelegeam şi de nimic nu mai puteam fi sigur."
Este vorba, aşadar, de "distrugerea eului", adică de înlocuirea eului unitar cu un eu supraaglomerat, în care coexistă, de multe ori conflictual, diverse ipostaze ale aceluiaşi, dar şi de lumea ca simulacru. Autorul mărturiseşte că ceea ce l-a determinat să scrie teatru au fost deziluziile pe care viaţa i le-a oferit din belşug. Avem de-a face, prin urmare, cu un teatru autobiografic, iar ceea ce îl interesează pe tînărul dramaturg este "nu descrierea unor întîmplări sau evenimente, ci impactul pe care acestea le pot avea asupra noastră. Nimic nu este mai important decît reacţiile noastre". Explicaţiile lui Crudu sînt interesante, fără îndoială, dar şi derutante. E greu de înţeles ce este teatrul fracturist, de vreme ce obiectul cunoaşterii artistice în genere este eul profund şi reacţiile acestuia faţă de realitate. Cîteva cuvinte despre piesele incluse în volum. Aproape toate sînt foarte scurte, sînt nişte crîmpeie spaţio-temporale ale realităţii, nişte scene absurde, aparent banale. Teatrul lui D. Crudu este unul în care cuvintele, gesturile, reflexele sînt mai importante decît acţiunile. În fiecare piesă există cîte un personaj-bufon, aparent bizar sau chiar alienat, care este admonestat, pedepsit, batjocorit pentru gafele sale. Or, absurditatea situaţiilor rezidă în faptul că gafele victimei nu sînt în realitate gafe. De ce ar trebui să fie cineva tratat cu suspiciune doar pentru că vrea să împrumute nişte bani de la un prieten? Deseori personajul-victimă este "încolţit" doar pentru că este diferit de cei avizi, şmecheri, egoişti. Piesele lui D. Crudu ar putea fi considerate tragicomice. Totuşi, tragicul prevalează, fiindcă soluţiile pe care le găsesc "bufonii" se dovedesc a fi nişte false soluţii. Ele înrăutăţesc şi mai mult situaţia de neinvidiat a victimei. Ambiţia autorului este să spună multe în puţine pagini. D. Crudu încearcă să ne convingă că marile probleme ale umanităţii se regăsesc în conflictul dintre nişte indivizi oarecare dintr-un bar oarecare. Părerea mea este totuşi că autorul are nevoie de mai mult spaţiu, de nişte construcţii mai serioase. Consider că D. Crudu e pe calea cea dreaptă, că e un scriitor adevărat. Timpul va arăta dacă el va reuşi să "revoluţioneze" acest gen în mare măsură compromis în Basarabia, în hăţişurile căruia rătăcesc astăzi încrîncenaţi Gh. Calamanciuc, Val. Butnaru, N. Negru, I. Nechit şi C. Cheianu.
Leo Butnaru (53 de ani), autor a multe volume de poezie, proză, eseuri şi dialoguri, este şi unul dintre protagoniştii vieţii literare de la noi, un scriitor care a reuşit să facă carieră - este secretar al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. Laborios, tenace şi talentat, Leo Butnaru publică în mai toate revistele din Ţară. Iar pentru că în literatură scriitorul îşi este de obicei propriul său imagemaker, L. Butnaru a editat deja o biobibliografie pentru posteritate. Lampa şi Oglinda este un volum în care scriitorul a adunat mai multe eseuri despre procesul literar interriveran, condiţia intelectualului basarabean şi impactul ideologiei asupra scriiturii. Un volum dens, conţinînd o mulţime de observaţii pertinente. Din păcate, reflecţiile scriitorului sînt de foarte puţine ori susţinute de exemple. De pildă, autorul spune pe bună dreptate că "unii dintre noi au evadat încă acum mulţi ani din prizonieratul pseudocultural sovietico-rusesc, însă alţii n-au plecat de acolo nici pînă astăzi". Nu e clar însă la cine se referă L. Butnaru. În altă parte eseistul constată că "în aria avangardei noastre poþi întîlni ºi bolboroseli... elegante cu pretenţii pur figurative de subtilitate după care se ascunde sterilitatea crasă", dar iarăşi nu aflăm despre cine se vorbeşte. Faptul este ciudat, de vreme ce autorul spune undeva că nu-i este teamă ca părerile lui să facă notă discordantă cu ale altora. Totuşi, Lampa şi Oglinda este una dintre cărţile bune consacrate realităţii (literare) basarabene, specificului românilor basarabeni. Spirit reflexiv şi cultivat, L. Butnaru surprinde foarte bine esenţa existenţială a basarabeanului - "moldoveanul pruto-nistrean parcă ar vieţui în interiorul neamului său şi totuşi se simte la marginea fiinţei sale etnice" - şi ştie să explice dedesubturile babiloniei noastre politice şi culturale.
|
Iulian Ciocan
Inapoi la cuprinsul numarului