"Respiraţia ca supliciu, poezia ca viciu"

De la Levantul lui Mircea Cărtărescu nu am văzut o carte atât de mare şi groasă chiar pentru mărimile unui roman contemporan. Şi pentru că misiva de poeme nu era suficientă, volumul a fost pardosit cu o suită de desene corespondente ale lui Nicolae de Popa, cărora li s-au alăturat facsimilele autorului. Astfel volumul celor trei Nicolae: Nicolae Magnificul (titlul), Nicolae Ţone (autorul) şi Nicolae de Popa (ilustratorul) este demn de recordurile unui Guinnes book.

Levantul lui Cărtărescu e o epopee parodică transgresând spaţii şi epoci, imitând registre stilistice din illo tempore. De aceea prima curiozitate a fost să aflu dacă autorul lui Nicolae Magnificul urmează acelaşi traiect şi încearcă să reconstruiască şăgalnic epoci apuse (sau viitoare). Cele două pagini de corespondenţă sui generis - plasate pe paginile de interior ale copertelor - între autorul poemelor şi autorul desenelor forţau mâna, adică erau parte a acestui univers hipnotizant care este poezia, mă îndreptăţeau să cred că anume aşa vor sta lucrurile: în faţă va descinde o lume de cavaleri şi madone bizantine, cu zâmbete amare proprii unor epoci de mult apuse. Figurinele de ceară, inhalând aerul solipsist, vor debita savori ironice optzeciste.

O dată cu lectura textelor, fobia omului modern pentru ceva grandilocvent, monumental şi deprins mai mult cu fragmentarismul dispărea. La urma urmei, ţin în mână un volum de poeme lirice, lectura căruia o poţi întrerupe oricând sau poţi reveni oricând. Este probabil singurul avantaj al liricului asupra epicului. Volumul conţine totuşi o anume concepţie integralistă, o idee coagulantă. Cel puţin dorinţa autorului de a prezenta un univers plenar, redat sub câteva aspecte importante, poate primordiale din punctul de vedere al autorului Magnificului Nicolae. Acest totum ţine mai mult de creaţie şi mai puţin de lectură. Lumea creatorului (intenţia) şi lumea lectorului (realizarea) pot rămâne mult timp două lumi paralele.

Proporţiile cărţii denotă, pe de o parte, o imensă poftă de efuziune, de a se adresa urbi et orbi, pe de altă parte, ceea ce vrea să comunice autorul nu ţine neapărat de canoanele romanescului, nu poate face contact nemijlocit cu solul. A preferat poezia, forma de creaţie care este capabilă să manevreze cuvintele după bunul plac al autorului, într-un chip cu totul aleatoriu. Poezia este expresia prin excelenţă a libertăţii în artă. Nicolae Ţone şi-i ia drept avocaţi pe Vinea, Tzara sau suprarealişti, autori care au apreciat înainte de toate această libertate maximă pe care ţi-o oferă poezia sfidând poate orice rezultat sau realizare. Pentru unii autori înşiruirea de cuvinte înseamnă nesfârşita panglică pe care magicianul o scoate din pălărie. În acest sens, volumul s-ar fi putut numi şi Nicolae Magicianul.

Metoda de scriere este tipic suprarealistă: un stil săltăreţ, aglutinat de imagini de factură oximoronică, o medie între suprarealiştii veritabili şi Bacovia tardiv. Lectura cărţii lui Ţone seamănă cu vasul-fantomă ieşit în larg. Pericolul unei asemenea navigaţii este de a nu întâlni nici o insulă pe parcursul a săptămâni întregi: "cum se fărâmiţează încetul cu-ncetul/ cum se topesc cum dispar/ devenind sângele praf al materiei mâzgă albastră cerneală simpatică/ vizibilă doar peste o mie de ani" (p.9).

Poezia suprarealistă a lui Ţone este una puternic asociativă. O asociere de imagini şi niciodată de idei. Acestea din urmă sunt date afară prin uşa din spate a poeziei. Dacă ar fi să redăm înlănţuirea continuă de imagini chagaliene printr-o figură concretă - aceasta ar fi caruselul. Într-adevăr totul se învârte ca la Chagal când culorile îşi pierd distincţia. Sau ceva în genul unor vaci zburătoare deasupra Vitebskului.

Ţone exploatează la maximum semantica simplă, elementară a unei sintaxe la fel de nepretenţioase. Parcurgi împreună cu autorul firul unei astfel de propoziţii crezând şi regretând că totul e prea simplu, încât ultimele cuvinte să-ţi creeze impresia că ceva totuşi ţi-a scăpat şi erai atât de încredinţat că nu îţi scapă nimic. Un soi de păcăleală artistică aşa cum ţi-ai căuta un dublu (Nicolae Magnificul) sau ai varia mereu persoana narativă. Numai în artă totul este permis: "cititorule de aici înainte visează singur copiază-ţi sârguincios/ viaţa bogată pe papirusuri din lemn ori din piele de căprioară/ pe tăbliţe de piatră cu litere simple lizibile ori pe fire de iarbă/ netransparente inoxidabile/ eu nicolae magnificul îţi promit că le voi găsi într-o zi le voi memora le voi iubi ca un frate" (p. 10).

Deschid la întâmplare un volum al regretatului Gellu Naum şi mă gândesc că poezia suprarealistă, inclusiv cea pe care o scrie Nicolae Ţone, este poezia unor energii imagistice. Imaginea, uneori gri, seacă, decolorată, alteori aprinsă, miezoasă, vivace, uneori magnifică, alteori diabolică, reprezintă cheia de boltă într-o astfel de scriitură. Ţone se revendică, într-un fel, de la ceea ce a vrut să însemne generaţia românească nouăzecistă tocmai prin faptul că aceasta a dorit nespus de mult să fabuleze, să se contrapună optzeciştilor care plonjau în real.

1 2

Următoarea pagină