|
Exemplele de ascensiune economică formidabilă a ţărilor din Asia de Sud-Est în perioada postbelică, precum şi unele modele de tranziţie postcomunistă din Europa Centrală şi de Est demonstrează că, alături de dezvoltarea instituţională şi de politicile economice coerente, alte ingrediente importante pentru edificarea unei societăţi libere şi prospere sunt speranţa, coeziunea naţională şi cultura. Atunci când acestea lipsesc, sau pur şi simplu sunt inhibate de instinctul supravieţuirii biologice, nu mai există nici energia psiho-socială, nici reperele spirituale fără de care orice ţară postcomunistă ar fi sortită unei tranziţii veşnice, similară în multe privinţe cu dibuirea ieşirii dintr-o cameră întunecată cu uşi bătute în cuie.
Speranţa în Moldova este deficitară, lucru demonstrat de exodul masiv al sutelor de mii de cetăţeni, care sunt nevoiţi să plece peste hotarele ţării în căutarea unei vieţi mai bune. Nivelul scăzut al coeziunii naţionale este reflectat în majoritatea sondajelor de opinie din ultimii câţiva ani, naţiunea titulară dezmembrându-se vizibil din punct de vedere politic, economic şi social. Iar lipsa de cultură poate fi remarcată aproape la orice pas: pe străzi, de sărbători publice, în transport, în biblioteci, în parc, chiar şi în biserici! Suprapuse, aceste deficienţe au determinat formarea unui portret psihologic specific cetăţeanului Moldovei postcomuniste: agresiv, uşor coruptibil, un spirit dezvoltat gregar şi o pronunţată predilecţie mai degrabă pentru contemplare decât pentru acţiune.
Doar memoria istorică deşteptată a naţiunii, alături de conştientizarea perfectă a destinaţiei şi a destinului pe care şi le doreşte (cu alte cuvinte, orientarea sa strategică), poate să anihileze aceste efecte reziduale ale totalitarismului şi să angreneze speranţa, cultura şi solidaritatea naţională într-un vector spiritual care ar alimenta tranziţia cu resurse interioare, existenţa cărora poate că nici nu era bănuită în perioada când societatea era închistată în găoacea regimului sovietic. Memoria istorică şi orientarea strategică ar trebui de asemenea să furnizeze politicienilor opţiunile potrivite, iar centrelor şi segmentelor influente din societatea civilă - direcţii de acţiune pentru remedierea viciilor acesteia. Existenţa României, care în multe privinţe ar putea fi un model pentru Moldova, trebuia să faciliteze considerabil acest salt calitativ. Dar privind retrospectiv involuţia relaţiilor dintre Moldova şi România pe parcursul ultimului deceniu, uşor pot fi remarcate rezultatele foarte proaste luate de Moldova la testul viabilităţii memoriei istorice şi al orientării strategice. La nivelul retoricii politice şi al relaţiilor economice Moldova nu a reuşit să-şi depăşească complexul dependenţei faţă de fosta metropolă rusă, dar nici ridicolul complex de inferioritate faţă de România, încercând din răsputeri să se etaleze în calitate de naţiune separată de cea română. Limbajul oribil vorbit cu tot dinadinsul în Moldova chiar şi de către unii oameni "cu carte" sau de către o seamă de reprezentanţi ai elitei politice şi economice este doar unul din exemplele care atestă existenţa în subconştientul social a complexului menţionat, acesta provocând dorinţa distanţării faţă de naţiunea cu care mulţi moldoveni consideră că uşor ar putea fi confundaţi, dar în raport cu care ei doresc să fie diferenţiaţi.
Aceasta însă nu a oprit România să ofere Moldovei ajutor în mai multe momente dificile. Să nu uităm însă că posibilităţile ei au fost limitate de propriile deficienţe economice şi de faptul că resursele sunt orientate prioritar către realizarea dezideratelor europene ale României. Nu trebuie însă să minimalizăm nici inconsistenţa unor politici ale României, care pe alocuri a pierdut cu desăvârşire poziţiile pe care le deţinea în R. Moldova la începutul anilor '90, "chestiunea basarabeană" fiind, după toate aparenţele, scoasă de pe agenda politicii externe româneşti. Să ne amintim de faptul că Bucureştiul a acceptat uluitor de uşor să fie plasat în afara procesului de negocieri în problema transnistreană. România a pierdut spectaculos şi în domeniul influenţei informaţionale, culturale şi psihologice. Încercaţi să parcurgeţi străzile centrale ale Chişinăului, pentru a vedea cât de mică este ponderea presei şi cărţilor româneşti în comparaţie cu a celor ruseşti. Sau intraţi în diferite localuri pentru a vă convinge cât de rar puteţi auzi muzică în limba română.
Alături de domeniul cultural şi informaţional, România, nu de puţine ori cu "asistenţa" directă a Chişinăului, a ratat şi ocazii de consolidare a poziţiilor sale în economia moldovenească. De remarcat însă că adesea eforturile României pur şi simplu au nimerit pe un sol sterp într-o Moldovă care pe parcursul ultimului deceniu îşi îndrepta privirea umilită ba către stelele de la Kremlin, ba către drapelele din faţa sediului Consiliului Europei. O dată cu preluarea puterii politice în Moldova de către comunişti, Chişinăul, în aparenţă, este mai puţin debusolat, fiind deosebit de flatat de "parteneriatul strategic" cu Rusia. Dar memoria anistorică a comuniştilor moldoveni nu este capabilă să le sugereze că nu poate exista nici un fel de parteneriat strategic durabil între Rusia şi o ţară de talia politică şi geografică a Moldovei. După cum s-a mai întâmplat pe parcursul istoriei, pe termen lung această relaţie "privilegiată" va degenera într-o logoree specifică Moscovei, care - susţinută de acei localnici care sunt indiferenţi sau lipsiţi de memorie şi alimentată de problema datoriilor pentru gazul rusesc - va insista să-i revină partitura "primei viori". Comuniştii, ca şi predecesorii lor, nu pot înţelege un lucru firesc: pentru ca Moldova realmente să devină membru, şi nu paria, al familiei ţărilor europene şi pentru ca să se rupă definitiv din umila-i ipostază de satelit veşnic al Moscovei, primul său partener strategic trebuie să fie România.
|
Valeriu Prohniţchi
Inapoi la cuprinsul numarului