|
Mă gândesc că poate era cazul să ne călcăm şi noi cumva pe inimă, să încercăm să colaborăm cu toată lumea, să-i susţinem atât cât puteam pe pensionari şi astfel am fi rămas "la guvernare", dar pentru asta trebuia să ne placă puterea mai mult decât meseria noastră. În plus noi venisem la conducere pe valul schimbărilor politice radicale şi fiindcă acestea nu au adus evoluţiile benefice aşteptate, printr-o logică a reculului, trebuia, oarecum obiectiv, să ne retragem. Astfel, pe mici segmente, diverse structuri aveau să cedeze poziţiile, una din puţinele excepţii constituind-o în acest sens Uniunea Scriitorilor. Aici conducerea "democratică" a ştiut să se menţină făcându-le parte dreaptă tuturor, marginalizându-i cumva pe tineri, chiar dacă nu i-a negat cu totul.
Mai grav e însă faptul că nici guvernele noastre "democratice" nu au fost mai flexibile în acest sens. Eforturile lor s-au consumat în asigurarea reformelor - reforme trunchiate, înjumătăţite, este adevărat - şi deservirea clientelei politice. Doar Braghiş a încercat să fie mai atent cu problematica socială, dar era deja prea târziu.
Din anul 1997 am lucrat la Ministerul Culturii, fiind funcţionar în patru guverne - Ciubuc I, Ciubuc II, Sturza şi Braghiş. Pe durata primelor trei activitatea în cadrul Ministerului se rezuma la scrierea a tot felul de planuri, rapoarte, dări de seamă şi, la discreţie, organizarea unor manifestări. Dar problemele financiare au devenit din ce în ce mai presante, o programare a bugetului, aşa mic cum era el, a funcţionat doar în 1997 şi parţial în 1998. După căderea leului din toamna lui 1998, banii nu au mai ajuns decât pentru a acoperi o parte din nevoile materiale şi aproape deloc pentru cele de creaţie. Colaborarea mea cu oamenii de teatru se rezuma la susţinerea (adesea mai mult morală) celor 10% din totalul de oameni de teatru despre care spuneam mai sus. Era corect din punctul de vedere al încurajării valorii, dar era incorect din acela al obligaţiilor mele de birocrat, pentru care toţi oamenii din domeniul respectiv trebuiau să fie supuşi unui tratament mai mult sau mai puţin egal. De altfel lucrul acesta îl ştiau foarte bine tocmai mediocrităţile, ele fiind principalii solicitanţi de fonduri şi posturi.
O dată însă cu instalarea guvernului Braghiş stilul şefilor s-a modificat (unii dintre ei au fost înlocuiţi chiar). Acum ne cereau să nu mai stăm prin birourile ministerului, ci să mergem "pe teren", să "lucrăm cu oamenii". O cerere care ni se părea cu atât mai stupidă cu cât ştiam că oamenii "din teren" nu prea erau încântaţi să ne vadă, dată fiind incapacitatea ministerului (obiectivă, în fond) de a le oferi un suport financiar decent. Nu aveam însă întru totul dreptate, pentru că oamenii într-adevăr aveau nevoie de bani, nu de vorbe, dar nici vorbele nu erau de neglijat. Obişnuiţi pe timpul Puterii Sovietice să fie menajaţi şi protejaţi, acum ei ajunseră să se simtă nu doar săraci, dar şi uitaţi. A trebuit să merg şi eu în mai multe rânduri la tot felul de omagieri a câte unui veteran, a cărui prestaţie pe timpul când eram student, dar şi mai târziu, nu mă încântase deloc, şi să-i adresez cuvinte elogioase "din partea Ministerului". Una din problemele cu care mă confruntam de fiecare dată cu ocazia acestor "jubilee" era cea a banilor pentru nelipsitul buchet de flori, căci la contabilitatea Ministerului nu se găseau decât rareori mijloace pentru aşa ceva şi abilitatea ta de funcţionar consta în a şti să scoţi banii pentru buchet din chiar directorul teatrului care îl omagia pe veteran, căci nu-ţi puteai permite de fiecare dată să pui din propriul buzunar.
Însă guvernul Braghiş, aşa cum spuneam mai sus, venise prea târziu cu iniţiativele lui. Starea materială a oamenilor se agravase atât de mult, încât doar vorbele şi florile nu mai erau suficiente. La acestea comuniştii nu aveau să adauge decât foarte puţin: nişte mici suplimente, nişte majorări la pensii care, iată, sunt devorate de creşterile de preţuri din ultimul timp, nişte înlesniri sau medalii pentru invalizi şi vedem că toate acestea au totuşi un anume efect. Conform ultimului sondaj de opinie efectuat de Centrul CIVIS, la comanda Institutului de Politici Publice, majoritatea electoratului pare să fie mulţumită deocamdată de prestaţia comuniştilor. Fapt care i-a făcut pe prietenii noştri democraţii să exclame: cum se poate ca poporul nostru să se lase înşelat de nişte trucuri atât de ieftine! Mă întreb: dacă sunt atât de ieftine, fraţilor, de ce nu le-am făcut şi noi?
Guvernele noastre de până acum au domnit cu ideea că democraţia învinsese deja în Republica Moldova, ţara mergea în direcţia bună, oamenii se pătrunseseră de ideea că economia de piaţă este salvarea noastră, iar sărăcia înfiorătoare a maselor li se părea un efect neplăcut dar sine qua non al drumului spre Europa. Tot aşa cum li se părea firesc să fure din bugetul statului - mă rog, inevitabilele efecte nedorite ale tranziţiei.
Ne-am mirat de-a lungul ultimilor zece ani că poporul nostru rezistă cu atâta stoicism, nu protestează, nu iese la greve, că ţăranii noştri nu blochează drumurile, cum o făceau fermierii francezi, de pildă, sau cei polonezi. Ar fi fost mai bine dacă se revoltau, poate că obţineau puţinul pe care l-au primit acum de la comunişti şi nu ar fi avut o opţiune atât de radicală la 25 februarie. Dar poporul nostru suferea în tăcere. Şi cu cât mai mult tăcea, cu atât mai aroganţi se făceau democraţii noştri. În sensul acesta încă una din restanţele democraţilor este aceea că ei nu au învăţat poporul să se revolte împotriva statului. Îmi amintesc că la Ministerul Culturii eram "puşi cu toţii pe urechi" (cum spune o vorbă rusească) atunci când se auzea că în cutare colectiv se conturează un început de grevă. Trebuia să se activeze în mod profilactic, "să se lucreze cu oamenii", nu era nicidecum cazul să le promiţi vreo ameliorare, trebuia să-i cerţi, să-i ameninţi ori să încerci să-i convingi cu binişorul că "grevele nu rezolvă nimic".
|
Constantin Cheianu
Inapoi la cuprinsul numarului