Poporul virtual

Scenariile cele mai pesimiste legate de efectele guvernării comuniste par să se confirme. Ziua de 25 februarie 2001 dobândeşte din ce în ce mai mult semnificaţia unui 11 septembrie moldovenesc. Lumea după această dată va fi alta, aici, în Moldova.

Am scris şi am vorbit mult anul acesta despre comunişti. De fapt, de fiecare dată când îi invocam pe ei, ne gândeam la adevăraţii eroi ai "ispravei" de la 25 februarie, adică la falşii "democraţi", aceia care au reuşit să se autoînşele cu atâta talent în privinţa vocaţiei lor politice, încât am ajuns să-i credem şi noi.

Am stăruit de mai multe ori asupra acestui subiect, fără însă să auzim vreo replică din tabăra prietenilor noştri "democraţi", astfel încât nu a fost posibilă nici măcar o dezbatere sau o analiză a eşecului de la 25 februarie. Şi fiindcă critica şi acuzele ne-au cam plictisit şi fiindcă ei nu-şi recunosc vina, nu ne rămâne decât să ne-o recunoaştem pe a noastră, poate că, prin mimare, ne vor urma şi ei.

Adevărul este că nici un intelectual nu se poate exclude din această ecuaţie. Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi a participat, direct ori implicit, la tot ce s-a întâmplat aici şi din acest punct de vedere îngăduiţi-mi să vorbesc prin prisma propriei mele experienţe, a "eşecului" personal, dacă doriţi, cu atât mai mult că, în ce mă priveşte, am fost oarecum direct implicat în "trebile publice" în această perioadă, făcând parte, la începutul anilor '90, din comitetul de conducere al Uniunii Teatrale (un timp am fost chiar unul din Secretarii UNITEM), iar la sfârşitul anilor '90 am lucrat la Ministerul Culturii în calitate de şef de direcţie.

Ceea ce vroiam noi, cei din Secretariatul Uniunii Teatrale de la începutul anilor '90, era să ne preocupăm în primul rând de artistic, să asigurăm un climat de creativitate în mediul oamenilor de teatru, să organizăm festivaluri, dezbateri, să sprijinim valorile adevărate, să consolidăm colaborarea cu România şi alte ţări europene. Ne interesa mai puţin faptul că din cei circa 600 de membri ai UNITEM doar 10% împărtăşeau aceleaşi elanuri şi aşteptări, tot ei fiind şi aceia care erau capabili să le asigure. În rest însă era vorba de oameni mai mult sau mai puţin "de planul doi" sau în cea mai mare parte de veterani (aceştia alcătuiau circa 50% din totalul de membri), din ultimele două categorii făcând parte şi oamenii de teatru alolingvi care, în virtutea unor bine cunoscute circumstanţe, s-au aflat mereu într-o opoziţie fie deschisă, fie tacită. Şi aceste 90% dintre membri aşteptau de la UNITEM ceea ce aşteptau cei cu adevărat valoroşi - susţinere pe planul creaţiei, facilităţi, înlesniri, delegaţii la festivaluri etc. (Mă gândesc că în fond această proporţie îi este proprie întregii societăţi moldoveneşti: 10% de oameni care vor şi pot să facă ceva, 40-50% de mediocri şi tot atâtea de veterani-pensionari, astfel încât pot să consider UNITEM-ul un fel de model în miniatură al societăţii noastre.)

Conjunctura istorică şi atmosfera politică, atunci la începutul anilor '90, ne erau favorabile nouă, celora ce îi reprezentam pe cei 10%, şi chiar dacă celorlalţi membri ai uniunii nu le eram pe plac, ei au dorit (ori poate au mimat că doresc) să creadă în noi. Posibil că dacă reuşeam să îndreptăţim parte din aşteptările lor, iar evoluţiile economice ar fi fost favorabile, ne-ar fi susţinut în continuare.

Or, contextul politic şi economic nu a fost deloc unul fericit, banii pentru festivaluri şi alte iniţiative artistice au secat foarte repede, au început întârzierile la plata salariilor şi pensiilor. A început acea perioadă care acum a ajuns la apogeul ei, când atât uniunile de creaţie cât şi Ministerul Culturii au fost împinse către periferia interesului public. Cele 10% de artişti despre care vorbeam mai sus se puteau descurca de bine-de rău şi fără ajutorul nostru, iar celorlalţi nu aveam ce le oferi. Nici nu ne străduiam prea tare, fiind şi noi angajaţi în cursa din ce în ce mai dură pentru supravieţuire şi, în plus, nu ne surâdea ideea să sprijinim nişte oameni despre care ştiam că nu prea au ce oferi teatrului şi publicului. Aici păreau să se fi epuizat posibilităţile noastre de gestionare "pe timp de criză" ca şi "pofta de putere". Aşadar, la Congresul UNITEM din 1997 majoritatea delegaţilor nu au mai votat pentru noi, "la guvernare" venind cei care ştiau "să lucreze cu oamenii". Adevărul este că nu izbuteau nici ei prea multe lucruri, pentru că mijloacele de care dispuneau erau reduse, dar ei înţelegeau să nu mai facă distincţie între cei cu adevărat valoroşi şi cei lipsiţi de valoare (primii fiind chiar ceva mai dezavantajaţi), pentru ei toţi deveniseră la fel de buni, şi "cei mai buni dintre cei buni" erau veteranii-pensionari, maşina de vot a UNITEM, cărora din momentul acela li s-a acordat o atenţie specială. Lucrul acesta îi va ajuta noii administraţii a Uniunii Teatrale să se menţină la conducere şi după alegerile din primăvara lui 2001.

1 2 3

Următoarea pagină