|
Posibilităţile de educare, de instruire sau măcar de informare au devenit mult mai prielnice pentru categoriile sociale, elemente de cultură pătrunzând în cele mai îndepărtate şi mai ascunse colţuri ale ţării; de aici e de aşteptat schimbarea, erupţia spiritului creator, eventual emergenţa geniilor. Dar nu acestea din urmă trebuie să ne preocupe, deoarece ele sunt rare, întâmplătoare şi tocmai excepţia te poate avertiza asupra restului, mult inferior. E oarecum situaţia României între cele două războaie mondiale. Cultura e un fenomen de globalitate (nu de "globalizare", să fim înţeleşi). În secolul XIX Elveţia era una din ţările cu cea mai mare densitate culturală şi educaţională; ea nu cultiva "genii", nu vorbea de cultură de performanţă; personalităţile spectaculoase (totdeauna şi scandaloase) apăreau mai curând în tiranica şi analfabeta Rusie. Cultura nu trebuie concepută ca un sac cu bunuri sau comori, pe care să le oferim chiar şi străinătăţii; ea e un sistem dinamic, de raporturi vii între societate şi creatori, în cadrul unui schimb reciproc de norme, valori, deprinderi, formule educaţionale. Evident, ideea unui "om deplin al culturii româneşti" sau al altei etnii este o aberaţie. Cultura, aşa cum o putem constata (nu-mi vine să zic: inventaria), este un plural.
Există şi azi, dat fiind că politica egalitaristă a comunismului a eşuat şi pe acest plan, o mare, dureroasă, diferenţă de nivel între elita culturală de la noi (care, cu mijloace clandestine, în condiţii privilegiate sau pur şi simplu printr-un imens efort, s-a putut educa şi cultiva la nivel european) şi "masele largi populare", pe care răposatul sistem le venerase în teorie şi prin slogane. Cetăţenii ţării nu beneficiază nici pe departe de şanse egale în promovarea socială şi profesională. Tinerii proveniţi din unele zone rurale par nişte handicapaţi în comparaţie cu odraslele noii burghezii (a celei de Partid sau a celor avuţi), aceştia din urmă trăind de aproape o generaţie mai degrabă în condiţiile colegilor lor din Europa şi din America de Nord, decât ale rivalilor lor din alte colţuri ale aceleiaşi ţări, care s-a eliberat acum în totalitate de comunism.
Artiştii, oamenii de cultură au în clipa de faţă o clientelă din ce în ce mai diversificată şi mai rafinată, numericeşte mult superioară celei căreia i s-a adresat Sadoveanu şi Arghezi, Rebreanu şi Camil Petrescu, dar s-a produs o ruptură între public şi scriitor, cititorii au întors spatele literaturii româneşti, mai ales celei recente, care a înflorit în anii ultimi, cei mai tulburi ai comunismului. Statutul privilegiat al scriitorului, impus prin mijloace artificiale şi menţinut prin echivoc, este înlocuit acum cu legile implacabile ale economiei de piaţă. Curiozitatea pentru manifestările noilor talente nu e nici ea mai vie.
Or, cultura oamenilor instruiţi din România, adică a celor care absolvesc măcar liceul, se face totuşi cu precădere pe baza literaturii, care le poate oferi nişte modele formative. Întrebarea e: sunt ele de ajuns ca să ducă la rezultate apropiate de ceea ce se întâmpla înainte de comunism? Cei cincizeci de ani de deformări şi de falsuri mai îngăduie restabilirea unor fire de legătură cu trecutul societăţii româneşti care trăise în libertate? În clipa de faţă procesul democratizării societăţii româneşti e dus de corifei din vechea elită mai tânără comunistă, nu de nişte liberali în mai multe variante, precum fuseseră în perioada mai veche a României de dinainte de sfârşitul anilor '30... Comuniştii şi toţi cei blocaţi în naţionalismul calp al lui Ceauşescu au fost siliţi la concesii. Şi cea mai importantă rămâne cea a expresiei, cum fusese şi în societatea veche românească. Dreptul la critică, la contestaţie, la oponenţă verbală, chiar la insultă a devenit aproape nestăvilit. Întrebarea e dacă astfel se va regăsi în mod spontan stilul vechii societăţi româneşti, căci tocmai acesta a determinat aspectele culturale: o societate deschisă, permisivă, veselă şi aparent nepăsătoare, dar continuând un proiect bine hotărât, deşi nu totdeauna proclamat, făcând ca progresele ţării să se poată socoti un rezultat mai mult al întâmplării decât al voinţei politice care impulsiona în fond şi creaţia.
|
Inapoi la cuprinsul numarului