|
1. Cultura română a dat lumii în secolul XX creatori remarcabili, performanţe intelectuale şi artistice demne de tot respectul. Dar cât de importantă a fost funcţia educativă şi formativă a acestei culturi pentru românii înşişi? Cum vedeţi în acest moment raportul dintre nivelul elitelor culturale şi gradul de civilizaţie al ţării?
2. A purtat şi poartă cultura română, eliberată de constrângerile politice şi ideologice de dinainte de 1989, adevăratele valori ale democraţiei, europenităţii şi umanismului? Cum explicaţi clivajul dintre aceste valori -- în măsura în care ele au fost exprimate - şi stările de spirit ale multor români, care demonstrează o neîncredere îngrijorătoare faţă de instituţiile democratice (recte: parlament, preşedinţie, partide politice, presă, justiţie); care manifestă o combinaţie ciudată între ortodoxism şi lipsa unei trăiri religioase autentice; o suspiciune maladivă faţă de străini şi, pe cale de consecinţă, faţă de Europa în care, la modul declarativ, doresc să se integreze; o tentaţie pentru soluţiile autoritariste, de "mână forte" etc. - toate aceste hibe alcătuind o plajă mentală ce a ieşit în evidenţă şi cu ocazia alegerilor din toamna anului 2000?
Alexandru George,
scriitor, Bucureşti
1-2. Sfârşitul secolului XX şi începutul cestuilalt au fost marcate de evenimentul cel mai neaşteptat şi mai plin de consecinţe din istoria noastră modernă: prăbuşirea comunismului, redobândirea libertăţii şi independenţei ţării, instaurarea unui regim democratic, aşa cum noi nu mai cunoscusem. Dar ne aflam după o jumătate de secol de silnicii, de mizerii, de trădări, de deformări; efectele s-au simţit, oricât ar fi fost "schimbarea" de radicală. Am mai spus-o: românii s-au trezit în situaţia de imediat după căderea regimului fanariot: dispăruse o formă de guvernare impusă de străini, în regim de ocupaţie, susţinută de o putere abuzivă, prin străini, agenţi direcţi, acoliţi sau cozi locale de topor. Aceasta era clasa noastră conducătoare care dorise şi atunci schimbarea, dar se temuse de consecinţele acesteia imprevizibile, căutase să-şi păstreze privilegiile, riscând totuşi unele reforme. Numai că nomenklaturiştii de azi sunt din altă stofă decât boierii de după 1821; dacă aceia au iniţiat o vastă punere în valoare a bogăţiilor ţării, sporind mai ales valoarea fondului funciar, extinzând terenurile cultivate, dreptul de exploatare în funcţie de noile debuşee, ciocoii de azi nu cunosc decât o resursă: jaful avuţiei naţionale, pe care au avut-o sub administrare şi înainte, sub ficţiunea proprietăţii "comune".
Dar regimul defunct a lăsat şi o mare moştenire în privinţa civilizaţiei materiale, a dotării tehnice, a comodităţilor vieţii. Deşi industria fusese dezvoltată hiperbolic, până la absurd, oferta de bunuri de consum pentru "populaţie" era foarte redusă, în timp ce formele de proprietate privată, care ar fi putut aduce unele venituri în afara lefurilor şi recompenselor, erau mai scăzute decât în orice ţară din "lagăr", care va recepta cu totul altfel şocul capitalist după Eliberare. Cu toate acestea, vocaţia românilor pentru viaţa liberă, pentru expresia nezăgăzuită, în fine, pentru economia de piaţă s-a dovedit din plin în aceşti peste zece ani, în ciuda unor anacronici văicăreţi, bătrâni sau spirite anchilozate. Câţi au profitat de ea?
Ni se răspunde: foarte puţini, ceea ce e o minciună sfruntată sau o mare eroare de apreciere: în doar câţiva ani numărul automobilelor proprietate personală s-a triplat, al televizoarelor color a sporit de câteva zeci de ori, al aparatelor electrocasnice a devenit incalculabil. Au apărut noutăţi tehnice înainte interzise, telefoane celulare, computere, calculatoare portabile, de tipuri necunoscute. Toate acestea afectează în bine mai ales pătura orăşenească, dar nici în cea rurală nu au rămas lucrurile pe loc: mai ales aşa-zişii navetişti, angajaţii în industrie, muncitorii sezonieri, micii cultivatori de produse specializate au prosperat mult. Ei au investit mai ales în schimbarea habitatului; la ţară dar şi la oraş au apărut zeci dacă nu sute de mii de locuinţe noi, în ciuda sistematizatorilor şi raţionalizatorilor de la primării sau de la alte oficii; aproape toate casele sau apartamentele din blocuri au fost radical îmbunătăţite, extinse, supraetajate. Un vast comerţ (de cele mai multe ori "neautorizat") a schimbat viaţa cetăţeanului, eroii acestei acţiuni, încă privită chiorâş de retardaţi şi de comunişti, dovedind vocaţia românului pentru acest gen nou de câştig, pentru activitatea bancară, măcar sub forma participativă, a capitalizării.
Pe plan cultural s-a întâmplat acelaşi lucru, dar nu cu aceleaşi efecte. Văd că dv. separaţi planurile, după tipicul gândirii germane, care vede în civilizaţie şi cultură fenomene paralele, eventual în succesiune (Spengler). Şi aici statul a trebuit să cedeze iniţiativei particulare, despre care mulţi regretă acum că a fost lăsată prea liberă. Imediat după Eliberare, a avut loc explozia editorială, afectând vechile structuri care n-au putut face faţă concurenţei, ceea ce a îngăduit, însă, apariţia cu nemiluita a unor serii întregi de publicaţii, de reviste, dar şi de cărţi, înlocuind monopolul de stat şi nefasta centralizare reductivă, care, mai ales la noi, luase forme excesive, proprii ţărilor socialiste cele mai înapoiate. Explozia editorială a scos la lumină o întreagă literatură de sertar, texte cenzurate, necunoscute publicului, aproape întreaga literatură din diaspora. Publicul şi-a îndreptat curiozitatea spre literatura-document, spre memorialistică, spre cărţile de informaţie diversă asupra trecutului, judecat abia acum aşa cum a fost. În sfârşit, şi acum, ca şi în preajma şi în timpul ultimului război, gustul majorităţii s-a îndreptat spre traduceri, dar şi în acest domeniu tot spre literatură nonficţională.
|
Inapoi la cuprinsul numarului