Nicolae Ţone (2)

*

moarte tu eşti din viaţa mea infanta cu sîngele incandescent viforos cosînzeana cu pulpele
cele mai curajoase pe care le-am văzut vreodată

din spitale albe ca floarea bumbacului din camerele albe ca paradisul asfixiant vin veşti
negre ca smoala
pe paturi de aer marii poeţi învaţă limba de flăcări perfecte şi fructe eterne-a lui dumnezeu
e vai atît de trist să priveşti în ochi dimineaţa cu plămîni de piatră calcaroasă cerul cu
desăvîrşire lipsit de extaz clipele decapitate haotic de ferăstraiele nefiinţei
e vai atît de dureros să încoronezi pe cont propriu moartea universală cu moartea cea vie
şi strălucitoare din tine
să ieşi la arat pe cîmpii cu plugurile de flori de păpădie ale iluziei de fiece clipă
să te-mbraci în fine în poezii geniale şi să-ţi dai foc fie şi în gura îngerilor păzitori
de ce nu pleacă inima din piept direct în ceruri doamne dumnezeule şi pleacă mai întîi
în mîzga derizorie a ţărînei în craniul de zgură al subteranei
de ce versul nemuritor se scrie mereu şi mereu numai cu durerea cea mai densă din lăuntrul tău
din intestinele tale întortocheate din burta ta vîscoasă şi din creierul tău violent incandescent
de ce limba care e regină-n cerul gurii tale şi-n cerul gurii poeziei tale se transformă pe
neaşteptate-n rîmă umil lunecătoare şi din rîmă umil lunecătoare în vierme atletic poftitor de iad
de ce gîndul cel electric apune pînă la urmă-n carcase imposibile de plumb şi de stricnină
de ce laba cea moale a piciorului de carne se face pernă de puroi pentru coropişniţe şi-alte
asemănătoare vietăţi obscure
de ce murim doamne tocmai atunci cînd aproape am putea zice că nemoartea e destinul nostru princiar

din spitale albe ca floarea bumbacului din camerele albe ca paradisul asfixiant vin veşti negre ca smoala
pe paturi de aer marii poeţi învaţă limba de flăcări perfecte şi fructe eterne-a lui dumnezeu

internat la Elias, se zbate între viaţă şi moarte)

oriunde mergem vine şi moartea noastră cu noi ca o umbră de neînlocuit ca un vînător nevăzut
cu armele pregătite pentru atacul definitiv
şi dacă gura noastră rîde de lucruri mărunte sau grave şi gura morţii noastre rîde
de lucruri mărunte sau grave
numai că un rîs se aude celălalt nu se aude numai că una din guri are dinţii de os şi cealaltă
din guri are dinţii din oţel nemilos
şi dacă gura noastră spune cuvîntul viaţă gura morţii cuvîntul moarte-l rosteşte în limba ei
aspră solzoasă indescifrabilă
ay respiraţie irepetabilă a fiinţei mireasmă de floare de păpădie rătăcindu-se definitiv
în nările lui dumnezeu

27 septembrie 2001,
ziua în care a murit iustin panţa

în paharul cu vin din care pofticios am băut îmi cufund poemele mele cele mai noi
în lichidul roşu spre negru mă cufund cum pruncul cel proaspăt este cufundat de preot
în apa de botez
bolborosesc versuri roşii şi negre în transă încrîncenat deflorez păpădia inspiraţiei
şi trag geniul în ţeapă firesc aproape flegmatic
tot aşa este trasă în jos banala minuscula troglodita furnică de povara uriaşă din spatele ei

mănînc miros de vin înghit fară să respir alcoolurile morţii pure
prin ţîţe de poeme ca printr-un binoclu privesc cum trupul meu fără răsuflare străpunge
vuuu vvvuuuu vvuuu linia parşivă a orizontului

şi vine un ren alb cu buzele reci şi muşcă din mine ca dintr-un măr putred rostogolit
în iarba mucegăită a cerurilor

Pagina precedentă

1 2