Nicolae Ţone

cu moartea mea de mînă cum cu sora mea printr-o livadă de cireşi în copilăria îndepărtată
ţinînd cu creştetul capului cerul să nu cadă în ţărînă

am spart ochiul cu piatra şi abia după aceea am privit
retina distrusă faţa rănită masca de spînzurat fîlfîiau ca nişte drapele
dar ochiul spart privea clipa în ochi prin spărtura scobită cu piatra
şi lumina şi sîngele ochiului spart alergau pe lungi plaje albe-mpietrite
pe care dormeau prunci graşi cenuşii
pe coapsele lor dormeau la rîndul lor şiruri nesfîrşite de peşti graşi cenuşii
şi ochiul meu spart avea limba colorată de la cerneala gîlgîitoare a trupului
şi ochiul meu spart avea dinţii cenuşii de la limfa cenuşie a pietrei
şi viaţa era aidoma morţii în sensul că nimic nu mişca în carnea în boziile în ceţurile orizontului
puteai începe călătoria în toate direcţiile puteai azvîrli cu zimţii creierului în toate extremităţile
întunericul sclipea peste tot cu furie lumina înnegrea deja totul în jur ca întunericul
bezna era şi albă şi neagră cerul era şi în guşa înaltului era şi sub podea sub praf
sub ţărînă
dacă săpai după apă dădeai de buzele morţii dacă săpai după fructe dădeai de maţele pietrei
dacă miroseai nimicul te îmbăta ca o vodcă tare făcută din rămăşiţe de omoplaţi de draci
cu părul şi coastele roşii fieroase
dacă muşcai muşcai din tine însuţi şi te găseai viermănos şi putred ca un fruct prea copt
prea ruginit prea bătrîn
ochiul spart cu piatra se-mbolnăvea apoi de somn şi dormea ca un bolovan în retina rănită
treceau peste el cavalcade de călăreţi ciudaţi căci oameni erau caii şi caii erau călăreţii
priveliştea era bravant delirantă prin urmare oamenii muşchiuloşi alergau năuci cu armăsarii grei
în spinare
şi patrupedele de pe umerii călăriţilor îşi loveau cu virulenţă între ele capetele ca şi cînd capetele
sforăitoare şi-nsîngerate de cal ar fi fost săbii ascuţite şi neiertătoare
războiul dura la nesfîrşit oamenii călăriţi nu oboseau caii călăreţi nu mureau
am spart ochiul cu piatra şi abia după aceea am privit

şi martorul broasca ţestoasă de cîrpă verde cumpărată vara asta pentru g. dintr-un tîrg
din austria
deschide gura vorbeşte cu gura ei de stofă îmi spune că mă iubeşte în limba ei de pînză verde
şi oasele mele se prefac îndrăgostite îşi deschid miezul să curgă fierbinte măduva fluidă din ele
oasele mele fără măduvă mă fac uşor ca un schelet de înger mă fac poet sau mai bine zis
scrib metafizic sută la sută
de altminteri numai poeţii mai au oasele-n trup fără măduvă măduva oaselor lor
strămutîndu-se de mult în poeme obeze gravide de sensuri umflate la maximum cu metafizică
şi cu miere de consoane şi de vocale vinovate şi cu miere de moarte de culoare perfidă grena
şi viaţa mea beteagă merge de-a buşilea pe trepte de catedrale neridicate neproiectate vreodată
şi broasca ţestoasă botezată hilda de g. învie de-adevăratelea şi intră ţestoasă vie de data aceasta
prin miezul oaselor mele golite de sevă şi oasele mele se umflă şi trosnesc ca o corabie veche
la ce bun ora vreodată la ce bun secunda cînd ai oasele strîmbe în trup şi cînd trupul este
ca un mausoleu construit de păianjeni pe planeta întunericului absolut
la ce bun dulcele cînd amarul cîntă mai frumos şi e tot mai ieftin pe impozanta piaţă de zi cu zi
a morţii în creştere

ciocolată verzuie pentru muşte iubirea de aproapele de altul şi de celalaltul
vin negru stricat ulcică după ulcică pline ochi beau stafiile resentimentului
boul trecutului se baligă nestingherit peste florile trifoiului nou cu patru frunze înflorit
în răspar cu prezentul asfixiant
la răstimpuri precis calculate rozătoare aprige cu forme hilare poposesc pe pămîntul
din plămînii poeţilor neiertătoare precum ciuma cancerul ori leucemia galopantă

pentru cine să te speli pe ochi ca să-l priveşti în adîncul irişilor cu ochiul curăţat
de indescifrabilele extravagantele fantasme interioare
pentru cine să-ţi clăteşti mîinile ca să-l îmbrăţişezi cu degetele curate ca rochiile de mătase
de pe trupurile mireselor îmbrăcate pentru biserică
pentru cine să-ţi antrenezi poemele deştepte supramusculoase astfel încît miraculoasa
intriganta lor armătură secretă să devină din prima clipă vizibilă descifrabilă pipăibilă
cu săbiile pleoapelor ascuţite fie şi pe jumătate
pentru ce să te naşti să renaşti cînd nici să dispari pe de-a-ntregul nu poţi din cauza
plictiselii şi a silei strident mirositoare pretutindeni de-a lungul incolorei urbe

moarte tu eşti din viaţa mea infanta cu trupul cel mai frumos cosînzeana cu pulpele cele
mai vînjoase pe care le-am văzut vreodată dar şi paradoxal cele mai fine cele mai elegante
şi de tine mi-a fost mereu teamă că mi-e prea mărunt trupul de os că mi-e prea
neîncăpătoare cîmpia de smaralde a creierului că mi-e viaţa întreagă prea păguboasă
şi cînd ţi-am sărutat gura cu buza de sus roşie şi cu buza de jos neagră cu gura mea dulce
şiroind de sînge şi de vin din struguri albaştri crescuţi pe coapse de sirene-n mediterane
fabuloase
am plîns cu lacrimi de elefant în rafale
şi cînd ţi-am muşcat sînii cu o sete fără seamăn şi cînd gleznele ţi le-am ronţăit cu o foame
de gurmand înrăit
tu nu m-ai lovit peste gură tu nu mi-ai sfărîmat buzele în fibre minuscule nu mi-ai măcinat
dinţii pînă la a deveni praf alb uşor ca fulgul de pasăre zburătoare
şi nici măcar nu te-ai prefăcut că mă calci cu mînie şi cu trufie pe de-a-ntregul în picioare
în picioarele tale masiv-tumultuoase şi totuşi extrem de fine şi totuşi nemaipomenit de graţioase