|
Şed în faţa ordinatorului şi mă întreb: de ce MS-DOS-ul, această invenţie a lui Bill Gates, este însuşit atât de rapid, cu atâta pasiune şi bucurie de către toţi copiii, pe când alfabetizarea, paternitatea asupra căreia este atribuită, în mitologie, lui Kadmos, nepotul lui Zeus, este, pentru ei, atât de anevoioasă, încât, nu rareori, i se împotrivesc cu înverşunare, de parcă ea ar fi ceva care contravine naturii umane? Cu prilejul inaugurării (deschiderii) "ferestrelor" (Windows-urilor) lui Gates s-a spus că omenirea intră într-o eră cu totul nouă, fără precedent, iar McLuhan şi adepţii săi s-au grăbit să anunţe iminenta dispariţie a cărţii, lecturii şi bibliotecii. Însă deceniile ce s-au scurs de atunci fac dovada contrariului, înregistrând, la acest capitol, o relansare spectaculoasă. La mijloc a fost abordarea epidermică, uneori improprie a fenomenului. Or, noţiunea de carte nu ţine de esenţa schimbării ce s-a produs. Cartea este un generic. Oamenii au scris pe pietre, pe scoarţe de copac, pe pergament, papirus, mătase şi hârtie, astăzi scriu pe monitoare, sau, cum pretinde să se mai zică, pe Internet. S-au schimbat doar suporturile, nu şi ceea ce constituie sensul fundamental al cărţii, acela de mesaj (text) coerent şi închegat, bazat pe cuvântul scris sau tipărit. Cât timp vor exista cuvântul şi scrierea, cartea nu are cum să dispară, oricât de neobişnuite ar fi formele şi ipostazele ce i le vor da generaţiile viitorului. Tot atâta va dăinui şi lectura, subînţeleasă ca act de receptare a informaţiei transmisă (depozitată) prin (în) cuvânt şi prin (în) scriere, şi trebuie să ieşim din limitele tradiţionale de reprezentare a ei, realizând, pe de o parte, că acest fel de receptare mai cuprinde şi alte forme de mesaje scrise, cercetate cu privirea (computerul, Internetul, CD-ROM-ul, jocurile electronice, o bună parte din mesajele TV), iar pe de alta, că tot lectură se numesc pipăirea de către nevăzători a textelor scrise în alfabetul Braille sau audierea cărţilor fonogramate. Lectura nu va dispărea chiar dacă se vor împlini prezicerile că informatica va conduce la abandonarea alfabetului: acesta nu e dec`t una din multele forme de scriere. Nu mai vorbesc de faptul că de la Hartman şi Huserl încoace noţiunea de citire desemnează un areal mult mai vast decât obiectul receptării abordată în aceste rânduri.
Şi dacă lectura şi cartea se arată a fi nişte constante, ajunse însă la un alt nivel al spiralei evoluţiei umane, nu s-ar putea întâmpla ca revoluţia informaţională să ţină de acelaşi mecanism al eternei reîntoarceri? În "fereastra" ce a deschis-o în faţa mea cursorul mi se arată un desen care a făcut înconjurul lumii, autorul lui fiind redutabilul bibliolog francez contemporan Dominique Lahary. Evoluţia omului este reprezentată de el sub impactul ce se lasă ghicit al viziunilor lui Nietzsche şi Kierkegaard, precum urmează: rama - pithecus, australo - pithecus, homo habilis, homo erectus, homo sapiens, homo sapiens-sapiens, homo connectatus. Înfăţişarea ultimului, care şade în faţa ordinatorului, este identică cu aceea a primului, ideea sugerată fiind următoarea: noile tehnologii de astăzi ne readuc în ipostaza de maimuţă, pentru că trebuie să începem o altă alfabetizare, s-o luăm de la un alt început. E ca şi cum, parcurgând cercurile spiralei, am repeta momentul copilăriei lumii în altitudinea lui. În unele viziuni orientale, o astfel de revenire s-ar produce o dată la douăzeci şi cinci mii de ani, adică la încheierea unei procesiuni a Polului Nord ceresc în jurul constelaţiei Dragonului. Parcurgând regresiv lanţul reprezentat de Lahary constatăm, de fapt, lipsa unei verigi şi anume a lui homo geometricus, creatorul unui sistem de semne geometrice care a anticipat apariţia scrierilor sintetice şi pe care unii cercetători îl mai numesc şi "alfabetul AA", asemuindu-l cu HTML-ul de astăzi. Specimene ale acestui fel de scriere, datată cu anul 25.000 î. Hr., şi chiar mai vechi, au fost descoperite de arheologi pe toate continentele, fapt ce a permis să se vorbească despre paleoinformatică şi despre cea dintâi globalizare, dominată de ideologia figurilor geometrice şi a numerelor, acestea din urmă prezentând pentru noi, cei din sec. XXI, nişte incifrări obscure, iar pentru omul primordial exprimând, poate, nişte revelaţii asupra ordinii cosmice, sau cu privire la legităţile şi secretele supravieţuirii şi ale dăinuirii umanităţii. Albert Flocon remarca, pe bună dreptate, că cercetătorul modern care încearcă să descifreze aceste semne "devine uşor victima gândirii sale raţionale; el "proiectează" gândirea sa clară şi distinctă într-un conţinut obscur şi prea puţin distinct". Rezervându-ne dreptul de a amenda atitudinea faţă de acea lume ca despre ceva obscur, va trebui să cădem de acord că bibliologia, cel puţin în ceea ce priveşte interpretarea scrierilor primordiale, are nevoie de o schimbare cardinală a opticii: lucrurile vor putea fi înţelese în adevărul lor, vor ieşi din ascundere, cum ar zice Heidegger, numai dacă vom încerca să le privim cu ochiul omului de atunci. Iar omul primordial nu locuia nicidecum într-un timp obscur, ci într-o "lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii". Din ceea ce se ştie actualmente despre paleolitic, vom remarca, vis-а-vis de problema în discuţie, două detalii extrem de importante: primo, toate figurinele datate de arheologi cu acea perioadă sunt fără cap, ceea ce denotă, cred, lipsa conştiinţei de sine, exact ca la copii; şi secundo, din cercetările arheoantropologice transpare concluzia că omul primordial nu avea coardele vocale dezvoltate şi nu putea să scoată decât o silabă specifică, ca şi celelalte animale, ceea ce confirmă ipoteza unor bibliologi chinezi şi francezi că vorbirea articulată este consecinţa şi nu cauza scrierii. Pe de altă parte, complexitatea judecăţii omului primordial vizualizată de produsele paleoinformaticii adevereşte o observaţie pe cont propriu făcută de Albert Einstein: "Mi se pare neîndoielnic că gândirea noastră se desfăşoară în cea mai mare parte fără aplicarea semnelor (cuvintelor) şi, pe deasupra, în mare măsură inconştient" (Cum văd eu lumea, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 155).
|
Alexe Rău
Inapoi la cuprinsul numarului