Evreul - "străinul absolut". Imagologie etnică în context european (2)

În stadiul preliminar al anchetei (începută de autor în primii ani ai deceniului trecut), Andrei Oişteanu îşi fixase drept scop - dacă am înţeles bine - să surprindă prezenţa stereotipurilor care compun alteritatea iudaică mai ales la nivel popular. De altfel, primul studiu publicat de el pe această temă (în 1995) se ocupă de raportul dintre "evreul imaginar" şi "evreul real" în folclorul şi mitologia română. Capitolul omonim ("Evreul imaginar" versus "evreul real") din cartea sa precedentă (Mythos şi Logos, Ed. Nemira, 1997) respectă acelaşi traseu, dar, fapt semnificativ, începe a urmări incidenţa clişeelor antisemite şi în sfera "culturii savante". Ceea ce acolo nu fusese decît un sondaj devine, în prezentul volum, o cercetare sistematică. Desfăşurată simultan, pe ambele planuri (popular - savant), ea sfîrşeşte prin a ne înfăţişa o imagine profund negativă a evreului (şi, în general, a străinului), solidară cu întreaga cultură română. Rezultatul era previzibil, dar el nu-i incriminează pe români mai mult decît pe vecinii lor balcanici, central- sau vest-europeni, în spaţiul cărora alteritatea iudaică a îmbrăcat, cu variaţii nesemnificative, aceleaşi forme. Nu această solidaritate impresionează în cartea lui Andrei Oişteanu, ci "densitatea" unui antisemitism care, vrem, nu vrem, se ghiceşte în arier-planul multora dintre expresiile culturii noastre tradiţionale şi moderne.

Această constatare mă aduce la cîteva chestiuni de metodologie a studiilor imagologice, care se întrevăd şi din paginile prezentei cărţi. Aş începe cu o constatare de principiu. Pe cît de utile sînt asemenea explorări, în măsura în care pun în lumină zonele profunde ale "psihicului colectiv" (să concedem că există aşa ceva) şi manifestările (atitudini, conduite, expresii) pe care comunităţile nu sînt dispuse să şi le accepte, pe atît de riscantă este generalizarea concluziilor lor. Bunăoară, a spune că există un puternic filon antisemit în cultura română este un lucru. A afirma însă că această cultură este antisemită înseamnă, de acum, cu totul altceva. Sînt dator să precizez: Andrei Oişteanu nu comite nicăieri în paginile excelentei sale cărţi, explicit sau implicit, o asemenea eroare considerabilă (greu de imaginat, altminteri, la cineva cu o experienţă de antropolog al culturii, ca a Domniei sale!). Observaţia mea nu porneşte de la un caz concret. Ea are doar valoarea unui exemplu, sugerînd la ce aberaţii s-ar putea ajunge prin generalizări abuzive. La fel se poate spune (deşi cazurile nu sînt nici pe departe echivalente) şi despre greci, armeni şi turci, faţă de care, în cultura noastră populară şi savantă, sînt detectabile destule accente potrivnice. Metodologic, este însă incorect să se deducă de aici o dimensiune xenofobă a celor două tipuri de cultură. Salvarea de la asemenea concluzii pripite constă într-o serie de operaţiuni la care recurge şi Andrei Oişteanu în analiza sa: contextualizarea diacronică a imaginii (care ne trimite la geneza şi avatarurile ei de-a lungul timpului), comparaţia ei în spaţiu (sau situarea imaginii într-un context geocultural), comparaţia etnică (confruntarea cu imaginile altor etnii) şi contrapunerea planurilor culturale (cu scopul de a urmări migraţia "interioară" a diferitelor clişee mentale). Absolut indispensabile în anchete de acest fel, toate aceste demersuri au darul de a invita la prudenţă şi imparţialitate. Sînt calităţi pe care le evidenţiază foarte clar şi volumul de care mă ocup.

Pînă la urmă, studiile de imagologie au o valoare mai curînd etică, decît epistemică. Ele sînt mai puţin apte să explice, adică să deducă din materia pe care o analizează direcţii, procese sau fenomene, decît să descrie ceea ce observă, fără a (putea) indica vreo tendinţă. Scriu acest lucru cu gîndul la distincţia metodologică pe care o face Andrei Oişteanu - vizibilă şi în volumul precedent (Mythos şi Logos) - dintre "evreul imaginar", aşa cum a fost el închipuit de comunitatea dominantă, şi "evreul real". "Încerc - scrie autorul - să pun în evidenţă modul în care credinţele mitologice, legendele, superstiţiile, tradiţiile populare, iconografia şi textele creştine (canonice şi apocrife), cunoştinţele prost digerate, fobiile şi prejudecăţile au generat distanţa substanţială dintre cele două portrete. Cu cît distanţa dintre "evreul real" şi "evreul imaginar" a fost mai mare, cu atît iudeofobia populară a fost mai puternică" (p. 10). Fără îndoială că aşa s-a şi întîmplat. Dar - nu pot să nu mă întreb - ce altceva este "evreul real" (ca, de altfel, şi "românul", "francezul" sau "englezul real"), decît tot o imagine, inversul celeilalte? În mod cu totul paradoxal, "realitatea" - în sensul unei existenţe / prezenţe constatate - nu este, în acest raport, de partea "realului", ci, dacă pot spune astfel, a "imaginarului", de vreme ce noi nu putem vedea decît efectele acestuia din urmă. Andrei Oişteanu intuieşte el însuşi cît de teoretică este, în fond, această comparaţie, atunci cînd conchide că "nu se poate stabili o imagine a ceea ce am numit "evreu real". Cînd încercãm sã dãm contur unei astfel de imagini,...rezultatul nu poate fi decît o altă ipostază a "evreului imaginar" (p. 11). De fapt, "evreul real" nu este decît o ficţiune. El reprezintă necesara distanţă (auto)critică pe care trebuie s-o luăm, din timp în timp, faţă de felul în care îi privim pe ceilalţi. Este ceea ce ne "spune" cîtă prejudecată şi cît neadevăr se pot amesteca, fără voia noastră, în această privire. Andrei Oişteanu merită toate felicitările pentru a ne fi reamintit, prin remarcabila sa carte, acest lucru.

Pagina precedentă

1 2