Evreul - "străinul absolut". Imagologie etnică în context european

Este posibil ca prima impresie pe care vreau să o transcriu despre cartea lui Andrei Oişteanu să sune puţin ireverenţios, dar, oricît m-aş strădui acum, la capătul lecturii, să găsesc expresia potrivită pentru a o evoca, tot nu reuşesc să spun altceva mai bun decît că este o carte utilă. Ştiu, cuvîntul pare trivial, mai ales că volumul despre care vorbesc este şi rezultatul unui efort de documentare, care ar justifica, el singur, un epitet mai generos. Dar, sincer să fiu, nu ştiu ce alt termen s-ar cuveni să folosesc pentru a sugera, chiar de la început, efectul - cum să spun? - curativ (iertat să-mi fie şi acest cuvînt) al cărţii lui Andrei Oişteanu, decît cel mai sus scris.

Studiu de imagologie etnică "în context est-central european", Imaginea evreului în cultura română inventariază metodic şi organizează tematic toate stereotipurile mentale care s-au agregat, de-a lungul timpului, în alteritatea ireductibilă a iudeului. La prima vedere, cartea lui Andrei Oişteanu nu ne comunică lucruri cu adevărat noi. Ştiam, de pildă, şi pînă acum care sînt stigmatele fizice asociate în mod curent evreilor, "defectele" lor de caracter sau principalele acuze (deicid, iconocid, infanticid) aflate la originea persecuţiilor cărora le-au căzut pradă. Deşi ubicui, toate aceste clişee erau, însă, fragmentare şi repetitive. Andrei Oişteanu este cel dintîi care nu numai că le colecţionează meticulos, dar le şi sistematizează pe domenii, oferindu-ne imaginea completă (ar trebui să scriu şi "definitivă", fiindcă nu ştiu ce i s-ar mai putea adăuga în viitor) a acestui tip de alteritate.

Încercări ca aceea despre care vorbesc au mai fost, desigur, făcute. Din acest punct de vedere, Andrei Oişteanu are o ilustră ascendenţă, care numără printre membrii ei atît pe Lazăr Şăineanu şi Simion Florea Marian, cît şi pe B. P. Hasdeu şi Moses Schwarzfeld (ultimul fiind şi autorul unui studiu de psihologie populară - Evreii în literatura populară română (1892) - care prefigurează prezenta sinteză). Spre deosebire, însă, de predecesorii săi, Andrei Oişteanu este primul care pare a fi adunat majoritatea (de nu chiar totalitatea) clişeelor antisemite din cultura populară română, componente ale "portretului fizic, spiritual şi moral al evreului imaginar". Or, ceea ce şochează în acest portret este însăşi complexitatea lui. Nici o altă alteritate etnică nu se defineşte printr-o asemenea "completitudine" a trăsăturilor, ca aceea iudaică. Nimic nu pare a lipsi din imaginea ei: nici trăsăturile fizice, nici efectele olfactive şi vizuale, nici însuşirile profesionale, intelectuale şi morale, nici atributele demonice şi alimentare, ori culpele religioase. În plus, dacă imaginea altor etnii este construită pe cîteva trăsături definitorii, fiind, măcar teoretic, pasibilă de schimbare (în bine sau în rău), aceea a evreului, aparent, nu lasă loc nici unei adăugiri. Ea nu este doar completă, ci şi "definitivă". Acest lucru se vede şi din felul în care sînt aranjate clişeele care o compun. Faptul că Andrei Oişteanu îşi începe studiul imagologic cu portretul fizic al evreului şi îl încheie cu acuzele de deicid şi infanticid nu mi se pare întîmplător. Este vorba aici de o ordine nu atît logică (de la elementar la complex), cît simbolică, fiindcă cele mai "tari" stereotipuri şi, în acelaşi timp, primele care "arată" cît de puternică este diferenţa pe care se construieşte alteritatea sînt cele fizice şi religioase. Particularităţile corpului (inclusiv ale vestimentaţiei şi igienei), sensibilitatea olfactivă şi, în prelungirea lor, "anomaliile" culturale sînt, întotdeauna, cele dintîi constatate (de fapt, exagerate sau inventate) la "celălalt", pentru a i se sublinia specificitatea (şi inferioritatea). Şi tot ele sînt (par a fi) aspectele de primă instanţă prin care debutează, la nivelul spontan al reprezentării, cunoaşterea. A spune de ce se întîmplă aşa presupune o discuţie prea amplă pentru rostul rîndurilor de faţă. Explicaţiile ţin, fără îndoială, atît de modul în care se desfăşoară cogniţia însăşi (din "afară" spre "înăuntru"), cît şi de unele structuri mentale foarte stabile (arhetipuri?), legate de paradigma corporală. În culturile premoderne, de pildă (mă gîndesc mai ales la Evul Mediu), care puneau un preţ extrem de mare pe modelele organiciste de interpretare (statul-corp sau corelaţia dintre microcosmos - fiinţa umană - şi macrocosmos - Universul), armonia şi integritatea corporală erau sinonimele coerenţei comunitare şi, totodată, semnele unui spirit intact. Invers, defectele trupului, transformate în stigmate, erau motive sigure de marginalizare şi excludere. Pe de altă parte, nu rareori (cred că în unele culturi africane), mutilările corporale simbolizau apartenenţa. Asemenea exemple ar putea, fireşte, continua. Cele înfăţişate sînt însă suficiente pentru a denota funcţia simbolică a trupului în construcţia alterităţii. Celelalte aspecte (profesionale, morale şi intelectuale, mitice şi magice) - inserate, în cuprinsul prezentei cărţi, între "portretul fizic" şi cel religios al evreului - au o valoare complementară, cu toate că sînt, la rîndul lor, "ingrediente" indispensabile ale oricărei imagini etnice.

1 2

Următoarea pagină