Moda veche a fascinaţiei calităţii (2)

Majoritatea povestirilor incluse în volum nu au la bază un story care ar putea fi reprodus, într-un fel sau altul. Totul se întemeiază pe nuanţă, pe gest, pe comentariul cu care autoarea îşi capitonează naraţiunea. Micile observaţii, foarte potrivite, concentrează scriitura, reducându-i proporţiile.

Protagoniştii sau personajele episodice sunt în fapt nişte proiecţii livreşti pe fundalul arid al realităţii. Multe personaje sunt legate în modul cel mai direct, printr-un cordon ombilical, de carte, de pasiunea lecturii. Orice pasiune, inclusiv cititul cărţilor, poate deveni excesivă. În acest sens Tibia şi peroneul este un amestec nediferenţiat de imn şi blestem aduse pasiunii lecturii.

Astăzi, când statisticile arată că oamenii citesc tot mai puţin, această lume împuţinată de cititori, autentică, descrisă de un martor ocular, arată exotic, poartă pecetea unui document.

Ultima proză, Întâlnire la Paris, înfăţişează o lume mai dincoace, o "lume amărâtă în tranzit". Acţiunea are loc în primele luni după căderea lui Ceauşescu, de aceea tranzitul are aici o conotaţie datată. Protagonista, o femeie de 44 de ani, se duce cu o bursă la Paris şi, pentru a economisi bani, se instalează într-un hotel ieftin, "fără stele", deschis de nişte arabi. Cu toate dimensiunile reduse, povestirea cuprinde mai multe planuri, între care se remarcă cel real, trăit, şi altul imaginar, de legendă, creator de fundal. În final se produce o conexiune între aceste două planuri.

Planul imaginar, susţinut şi amplificat pe parcurs, porneşte de la o fotografie veche a unei femei, Bianca Solomon. Semnătura Blanche de pe pagina de gardă a câtorva cărţi din bibliotecă şi inelul primit la vârsta majoratului după vrerea Biancăi alcătuiesc acel simbol misterios care - de ce nu? - o aduc pe protagonistă la Paris. Sosită la Paris, Lidia este descrisă mai întâi ca o doamnă timidă, insignifiantă, cu o bursă care nu înseamnă mare lucru, copleşită de metropolă şi frântă tot timpul de oboseală, ca mai apoi să se producă metamorfoza. Numele unui atelier foto parizian imprimat pe poza Biancăi i-a dat o primă importanţă şi un imbold. Spre sfârşit se descătuşează binişor, merge la un bar unde se miră ea însăşi de fluenţa cu care vorbeşte franceza. Nu va trece mult şi se va produce suprapunerea Lidiei peste imaginea distinsei doamne din fotografia în sepia. "Privind-o fix în ochi, recepţionera a rostit sfidător: "Merci et adieu, madame Bianca Solomon". Lidiei i s-a părut normal" (p. 108).

Lidia devine madame, chiar dacă joacă un rol, trăieşte un prezent şi închipuie un viitor care sunt numai o hologramă a trecutului.

Între paranteze fie spus, recepţionera face parte din aceeaşi galerie de personaje (feminine): "Fata de la recepţie îşi ridica privirea din romanul poliţist şi îi dădea o bineţe interogativă doamnei diferite" (p. 90).

Adriana Bittel nu este o prozatoare cinematograficã gen Steven King ce ar ului cititorul cu o intrigã întortocheatã. Ea îşi pune în valoare propriile talente şi scrie o prozã tocmai pentru a fi cititã. Cea mai recentã carte a sa - la fel de echilibratã, bine scrisã, frumoasã - stã mãrturie.

Pagina precedentă

1 2