Moda veche a fascinaţiei calităţii

Saul Bellow, Iarna decanului, p. 24

Am descoperit-o pe Adriana Bittel când mi-a căzut în mâini volumul Somnul după naştere (1984). Era chiar în acel an simbolic 1984. Era perioada când lua amploare o mişcare literară nouă: optzecismul sau postmodernismul românesc. Nu ştiu dacă realizam ceea ce mai târziu la noi s-a numit prin termenul de sincronizare, dar prozatorii descoperiţi (Nedelciu, Horasangian, Groşan, Vighi ş.a.) au exercitat un şoc asupra mea, scriau o proză diferită de ceea ce citisem până atunci în literatura română. Insula lui Groşan, Logodna lui Vighi sau Petrescu şi Munteanu a lui Bittel mi-au revelat un mod de a vedea lucrurile, un univers, o atmosferă, o sensibilitate care mi-au oferit prilejul să mă simt pentru prima dată în interiorul prozei, şi nu în afara ei. Am sesizat imediat acest new vafe, chiar dacă autorii, puternic diferenţiaţi de personalitatea lor, aveau în comun doar faptul că traversau împreună acelaşi segment de drum. De aceea termenul de optzecism mi se pare justificat tocmai din acest punct de vedere, el nu comunică altă oportunitate, iar termenii de şaptezecism sau nouăzecism s-au fortificat doar prin ricoşeu.

Bineînţeles că şi această proză va cădea în desuetudine, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile. Atâta timp cât din cotloanele istoriei încă nu adie un nou suflu, atâta timp cât optzeciştii mai scot cărţi valoroase, proza lor va rămâne în top. Cu certitudine însă rămâne proza optzecistă veritabilă - cea scrisă în anii '80. O proză laborioasă, cu nerv, inventivă, cu un pronunţat fond umanistic. O proză despre un timp care continuă să ne marcheze. Vom purta această broşă la rever aşa cum părinţii noştri îi sunt fideli lui Preda, iar buneii - lui Sadoveanu.

Generaţia '80 reprezintă tot ce-i mai bun în materie de literatură. Adriana Bittel nu constituie o excepţie. Nu ştiu dacă autoarea se află acum într-o bună formă scriitoricească, dar ultimul ei volum, Întâlnire la Paris, compus şi din proze reluate din volume anterioare sau publicate în presă în ultimii zece ani (n-am putut stabili într-o Basarabie anchilozată informaţional când şi unde au apărut prozele din acest recent volum), mi-a readus rafinamentul, subtilitatea, acea ironie perfect împărţită între personaje şi narator.

Trebuie menţionat că volumul apare la Editura Compania, format livre poche, cu un desen nonconformist, jucăuş, provocator, cu iz de grafitti, ca o încercare tardivă de recuperare.

Prozele Adrianei Bittel ar putea fi împărţite, după criteriul cronotopic, în două: acelea cu care ne-am obişnuit deja, descriind formatul lumii socialiste, cu personaje prinse în colivii mai mari sau mai mici; şi altele, postdecembriste, în care autoarea încearcă să surprindă tranziţia prin diferenţă - fină, aproape imperceptibilă - cu tot ce a fost. Iar între aceste două lumi aflate în fricţiune se situează scriitura inconfundabilă a autoarei Somnului după naştere.

Pentru personajele Adrianei Bittel este caracteristic un elan neobişnuit fixat în primele fraze ale povestirii, elan care după o pagină-două de lectură se împotmoleşte într-o realitate neadecvată, prea adezivă. Ciocnirea antitetică a celor două elemente creează ridicolul situaţiei sau detaliul ridicol, pentru care scriitoarea bucureşteană are multipli detectori. După exemple nu trebuie să umbli mult: "Romantische Mдrchen - a citit mama literele gotice - von Wieland-Goethe-Novalis mit 14 Originallithographien von Julius Zimpel!" După voce părea încântată, ah, romantismul german, Sturm und Drang, Frau Loebel, de la Şcoala Ortodoxă unde-şi luase bacalaureatul! Şi excursia la Weimar, şi medicinistul Bruno de la Paris care-i recita pasaje din Faust! Răsfoia pe gânduri volumaşul, zâmbind. Una din cele 14 Originallitographien înfăţişa o femeie cu şalvari transparenţi şi sânii goi, tolănită, iar un domn caraghios, cu pantaloni scurţi şi bucle legate cu fundă, parcă voia să se ia la trântă cu femeia. Cartea se deschisese tocmai acolo fiindcă Alice studiase toată dimineaţa cu atenţie poza. Mama a pălit, zâmbetul i-a dispărut, a smuls foaia şi a rupt-o bucăţele" (p. 11).

Vizită în casa unui bărbat în absenţa soţiei sale este construită în întregime pe acest contrast. Doi colegi de serviciu îşi stabilesc o întâlnire extraprogram după ce găsesc un pretext. Ce a ieşit din potenţiala aventură galantă nu este greu de prevăzut. Femeia care a venit în vizită la coleg a dat bir cu fugiţii. O altă prezenţă feminină dedusă din andrelele înfipte în ghem care stăruia în cameră sau un smoc de păr sur găsit în baie au făcut-o să renunţe. În general, personajele Adrianei Bittel suferă de un soi de hiperluciditate, de o teamă nefirească de a cădea în ridicol. Nu teama de adulter, ci teama de ridicol o determină pe femeie să facă un pas înapoi. Din această cauză personajele lui Bittel nu au în faţă un orizont de fericire. Luciditatea cu care sunt înzestraţi naratorul şi personajele creează acea frână cu care se mişcă ele în permanenţă. Nu există evoluţie în prozele acestea, nici dedare hazardului subconştient. Există în schimb o conştientizare a ceea ce va fi după. Mai mult, personajele ştiu că ar fi bine să fie altfel, dar nu pot fi altfel.

1 2

Următoarea pagină