|
Intelectualul din estul Europei, sceptic de felul lui, ştie că şansele de afirmare ale culturii sale în lume depind nu de valoarea intrinsecă a "produselor" pe care le poate furniza ea concertului general-european, ci depind, de regulă, de factori extraculturali. De istorie, în primul rând, o istorie care a fost în cazul fiecărei naţiuni din Europa altfel, mai dulce sau mai aspră. Aceste şanse decurg şi din aria de răspândire a limbii naţionale şi reflectă numărul vorbitorilor săi naturali. Constrângerile impuse de regimurile totalitare comuniste în sfera creativităţii şi a circulaţiei valorilor ofereau, paradoxal, unui scriitor important de dincoace de Cortina de Fier un bilet norocos în Occident, e drept, adesea cu preţul interzicerii operei sale în propria ţară. Era un succes împotriva naturii, pentru că urma o filieră politică. Nu mă refer neapărat la un Soljeniţîn, care avea în spate un imens imperiu, "imperiul răului" însuşi. Prestigiul disidentului rus în lumea liberă, la acea dată, a fost pe măsura colosului pe care îl contesta. Vorbesc de culturi şi literaturi comparabile din Europa Centrală şi de Sud-Est. Este cazul lui Milan Kundera, de exemplu, şi al lui Ismail Kadare, refugiaţi în Franţa, unde au cunoscut o notorietate internaţională. Adică un ceh şi un albanez. Cred că situaţia lor este mai aproape de statutul culturii române, decât de imaginea polonezilor, care prin rezistenţa dârză în faţa celor două totalitarisme ale secolului, nazismul şi comunismul, au reuşit nu doar să impună în Occident, în perioada postbelică, nume precum Czeslaw Milosz sau Witold Gombrowicz, ci să menţină un interes constant pentru întreaga literatură a ţării lor. Românii au practicat mai mult "rezistenţa prin cultură", fără ca astfel cultura şi societatea românească să fi dobândit mai multă demnitate în epocă.
Există, aşadar, o serie de complexe ale culturilor din Est faţă de ideea de integrare europeană. Cel mai de seamă vizează întârzierea istorică a acestor culturi faţă de módele şi sistemul axiologic occidental. Astfel, aceste naţiuni nu vor uita niciodată că, pentru a fi luate în seamă la Paris, creatorii lor au trebuit să se depeizeze, să se înscrie într-un sistem de coduri simbolice recognoscibil consumatorului de artă din Vest, să renunţe la propria originalitate intraductibilă. Un exemplu: dacă Eugen Ionescu nu părăsea România, nu ştim dacă "teatrul absurdului", pe care l-a inventat, ar fi intrat în patrimoniul cultural universal, nu ştim dacă autorul său nu s-ar fi mulţumit cel mult cu titlul unui demn succesor al lui Caragiale - titlu irelevant pentru clasamentele internaţionale. Nu a existat un autor, o direcţie literară în estul Europei care să se fi impus cu de la sine putere pe alte meridiane, adică fără proclamarea explicită a unei descendenţe occidentale. Retardarea istorică de care vorbesc cristalizează o receptare nedreaptă, de provincialism şi de inferioritate valorică, pentru operele produse în Est. Dorind să contracareze această imagine deformantă, ţările din zonă sunt cuprinse uneori de frisoane compensatoare, care decretează modelele naţionale ca fiind superioare celor de la "Centru". Este cazul, de pildă, al artiştilor din Est care contrapun postmodernismului, ca modă americană, zic ei, viziuni locale, bazate pe religios, mistic, tragic, "autenticism", existenţialism sau forme excentrice ale avangardei. Complexul teritorialităţii limitează mijloacele de persuasiune ale scriitorilor din Europa de Est. E mare lucru să obţii acordul unei importante case de editură franceză sau germană pentru a plasa o traducere sau - mai rar - solicitarea lor pentru a scrie un studiu pe o anumită temă. Târgurile de carte şi simpozioanele internaţionale sunt deocamdată singurele posibilităţi de a pătrunde pe piaţa bunurilor simbolice din Occident, de a-ţi face relaţii, stabili prietenii fertile, contacte promiţătoare. La fel de greu, pentru scriitorii din ţările postcomuniste, este să-şi publice articole în reviste influente din Occident, să apară în talk-show-uri de largă audienţă, unde pentru a ajunge trebuie să te fi remarcat în prealabil (fie şi printr-un scandal), să fi profitat de o întâmplare fericită.
După căderea comunismului, curiozitatea pentru lumea din Est, atâta cât a mai rămas, este alimentată în Occident de mass-media, unde locul disidenţilor şi al demonstraţiilor anticomuniste l-au luat problemele economice ale tranziţiei, emigraţia necontrolată, reţelele de droguri şi prostituţie, contrabanda ş.a.m.d. Veţi numi poate această situaţie normală: totalitarismul roşu a sucombat, s-a instalat democraţia şi principiul pieţei libere: nu asta ne-am dorit? Ce sã facem acum, sã regretãm privaþiunile fostului regim?... Nu aş spune, totuşi, că ne-am instalat în normalitate. Mai este până acolo. Dacă în Statele Unite corectitudinea politică reprezintă traducerea peste timp a unui sentiment de culpă faţă de nişte minorităţi şi rase persecutate în trecut, mă întreb de ce nu ar exersa şi naţiunile prospere ale Uniunii Europene un anumit model de "affirmative action" (discriminare pozitivă) pentru nişte artişti din fosta lume comunistă lipsiţi, în mod obiectiv, de posibilităţile de afirmare de care beneficiază confraţii lor din Occident? Nu cred că trebuie să-i flatăm pe prietenii noştri occidentali, asigurându-i de devoţiunea noastră pentru Europa Unită. Ar fi util mai degrabă să le atragem atenţia asupra unor decalaje pe care noi, cei din Est, nu le vom depăşi dacă nu vom fi ajutaţi. În caz contrar, idealul integrării va eşua, va sfârşi într-o utopie, a câta?
|
Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului