Pentru o nouă literatură minoră (2)

Altfel spus, şi cu aceasta mă apropii de sfârşitul acestei scurte intervenţii care, astfel, nu-şi poate propune să epuizeze problemele care ne stau în faţă, riscând să le facă şi mai confuze, altfel spus, deci, nu avem altceva de făcut, ca scriitori, decât să mizăm în continuare pe marginalitatea şi pe minoratul nostru. Într-o lume dominată de inginerii sociale, nu mai este loc, ca întotdeauna de altfel, decât pentru geniu. Adică pentru minoritari. Iar singurul minoritar autentic e geniul. Să redevenim, în spaţiile mai vaste care ne aşteaptă poate doar ca să ne înghită mai bine, geniul locului. De ce n-ar redeveni scriitorii ceea ce, de fapt, au fost întotdeauna: adevăraţii hackeri ai reţelelor spiritului şi ai ortodoxiilor dominante de tot felul? Ne-am descurcat, de bine, de rău, în interiorul imperiilor, creând republici ale literelor; ne-am descurcat, apoi, de bine, de rău, în interiorul statelor naţionale, grăbindu-le deconstrucţia; de ce nu ne-am descurca, cu armele noastre specifice dar de care trebuie să redevenim conştienţi, şi în interiorul reţelelor decorporalizate şi "spiritualizate" ale viitorului? Într-o societate supranaţională în care totul, astăzi, este limbaj, ni se oferă şansa şi datoria de a re-crea limbile idiomatice, umbroase şi labirintice, ale literaturii. Doar excesele literaturii şi ale artei, cu asceza, sobrietatea şi metoda lor, pot corecta, şi în viitor, excesele banale, de consum, ale eului social.

În loc să ne dorim să fim cu toţii, de pildă, traduşi, adică înghiţiţi, asimilaţi fluxului, eu cred că trebuie să mizăm tocmai pe intraductibilitate, creând, pentru societăţile noastre, oricât de "integrate" sau de "globalizate", senzaţia misterului şi a pericolului, a iminenţei, a obstacolului. Într-o societate a consumului de masă, să re-creăm statutul rarităţii. Problema noastră cred că nu trebuie să fie aceea, falsă şi eronată, pur birocratică, "cum să devenim majoritari", ci cum să rămânem minori. Cum spun Deleuze şi Guattari în cartea lor despre Kafka, subintitulată în mod manifest "Pentru o literatură minoră", problema noastră cred că trebuie să fie, în continuare şi cu atât mai apăsat, mai afectat, mai patetic, "cum să extragem din propriile limbi o literatură minoră, capabilă să sape limbajul şi să-l facă să fugă pe o linie revoluţionară sobră? Cum să devenim nomadul, imigrantul şi ţiganul propriilor noastre limbi (...) să ne servim de propria limbă (...) într-un mod minor. Să fim în propria limbă (deci, adaug eu, în propria societate, în propria lume, indiferent de dimensiuni) asemeni unui străin. (...) Să ne folosim de polilingvism în propria noastră limbă (...) să găsim punctele de noncultură şi de subdezvoltare, zonele de lume a treia lingvistică pe unde o limbă evadează (...). Câte stiluri, genuri sau mişcări literare, chiar şi dintre cele mai mărunte, nu au decât un singur vis: să îndeplinească o funcţie majoră a limbajului, să facă oferte de serviciu ca limbă de stat, ca limbă oficială (...). Trebuie să visăm visul opus: acela de a şti să creăm o devenire întru minor".

Societăţile noastre trebuie, poate, să se integreze politic în Europa unită şi să participe la lumea globalizată a viitorului imediat. Dar scriitorilor din acest spaţiu, mai exact literaturii lor, îi revine o altă misiune, mai simplă şi mai complicată în acelaşi timp: aceea de a asigura în permanenţă noi spaţii capabile să scape noilor teritorializări şi masificări politico-tehnologice, noi semnificaţii concepute ca locuri de azil, de a inventa noi limbi în interiorul şi împotriva limbajului dominant ca societate. Căci, până una, alta, cu toţii am rămas fără casă, la dărâmarea căreia chiar noi am pus, să nu uităm, umărul. Boala noastră, să ne dăm seama de acest lucru, este nevroza terapeutului, nu nevroza pacientului.

Pagina precedentă

1 2