Pentru o nouă literatură minoră

Tema stabilită pentru această secţiune a conferinţei noastre - "Integrarea culturală a Europei Centrale şi de Est: o componentă principală a integrării europene" - pare simplă, de la sine înţeleasă şi dată. Ea exprimă o dublă temere, un dublu strat al spaimei, o angoasă suprapusă: faţă de Europa unită, "integrată", ţările spaţiului central-est-european pot rămâne izolate politic, în condiţiile în care, în interiorul acestor ţări, literatura şi cultura sunt, la rândul lor, izolate şi în defensivă. Suntem izolaţi, ameninţaţi cu neintegrarea o dată ca indivizi central-est-europeni şi a doua oară - ca scriitori aparţinând acestui spaţiu. Indiferent cum am privi lucrurile pentru viitorul apropiat, există, fie ca popoare şi indivizi, dar oricum ca scriitori, riscul neintegrării.

Dar cum se poate integra un scriitor într-un ansamblu mai vast şi altul, de alt tip decât propria societate şi comunitate? Este el oare altceva decât un minoritar? Teama lui - teama noastră, pe care am ales s-o exprimăm prin dezbaterile din cadrul secţiunii de faţă a conferinţei PEN de anul acesta - este că izolarea şi minoratul din cadrul culturii sale naţionale nu vor face, prin integrare europeană, decât să se amplifice. Dar, pe de altă parte, în acest orizont de îngrijorare, el întrevede şi o şansă, pe care nu ştie cum să facă pentru a se grăbi s-o fructifice: poate că scriitorul şi literatura, ca spaţiu neteritorial, marginal-clandestin-elitar, se vor putea integra european prin ele însele, de unele singure, pe cont propriu.

În lumea contemporană, utopiile avangardelor secolului XX s-au înfăptuit democratizându-se, prin masificare. Creatorul se simte în prezent expropriat de propriile invenţii, care vin acum să se întoarcă împotriva lui, desubstanţializând societatea. Aceasta este, astăzi, nevroza lui. Ceea ce ieri era literatură, pictură, teatru, cinematograf, azi a devenit, într-un mod de nerecunoscut, televiziune, publicitate, marketing, "strategie comunicaţională" etc. Am fost, în calitatea noastră de creatori, captaţi şi normalizaţi. Nu mai facem rău nimănui, dar nici bine. Produsele noastre au încetat să mai fie otrava homeopatică ce obliga de sute de ani societatea la reacţii imunitare de adevăr. Ceea ce era geniu s-a transformat în inginerie.

Problemele noastre locale, de aici-şi-acum, sunt în principal problemele globalizării şi ale integrării. Şi nu vom putea reacţiona adecvat la globalizare şi integrare decât globalizându-ne local, adică localizându-ne cât mai precis în vasta reţea neteritorială care ni se pregăteşte. Trebuie să găsim universalul locului.

Dar această revoluţie n-ar trebui să ne surprindă. Căci noi înşine, cu ideile şi prin textele noastre, am anunţat-o şi, cum spuneam, am pregătit-o. Nu avem nimic special, nimic nou de făcut, decât să reamintim - să ne reamintim nouă înşine, pentru a scăpa de angoasă, şi să le reamintim şi celorlalţi - că la originea vastei mişcări de deteritorializare şi de "virtualizare", de "integrare" şi de "globalizare" deopotrivă politică şi tehnologică (pe care degeaba visăm s-o controlăm, căreia zadarnic şi în mod eronat voim a i ne opune) s-au aflat nu oamenii politici, ci politicile spiritului, cum le numea Paul Valéry.

Din Estul şi Centrul Europei, din acest spaţiu în care, acum, ne temem de neintegrare, de unii singuri, ca scriitori, sau împreună cu ai noştri, din acest spaţiu ce riscă fie să rămână pe dinafară, fie să fie înghiţit, mestecat şi asimilat până la nerecunoaştere (căci aceasta este, de fapt, problema, dilema, aporia noastră), din acest spaţiu, aşadar, al nostru, au provenit toate revoluţiile spiritului care au modelat faţa artei contemporane, după care, într-un mod pe care ne prefacem a nu-l recunoaşte, s-a modelat şi chipul societăţii contemporane, care azi ni se pare advers şi diform. Mă gândesc, desigur, la avangardele artistice, dar şi la psihanaliză, la lingvistică sau la teoria formalistă a literaturii. Aproape întreg conţinutul paradigmei moderne a artei - şi, deci, a socialului - este de origine est-central-europeană. Structuralismul, de pildă, de aici a plecat, iar noi ne temem azi să trăim într-o societate "structuralizată", în care relaţia contează mai mult decât ceea ce uneşte. Să ne recunoaştem, dragi vecini, roadele, chiar şi ca greşeli. Sau să fim mândri de ele. În tot cazul, să ni le asumăm şi să profităm de ele. Ceea ce pare situaţie critică nu este, poate, decât o şansă de reafirmare.

Or, în condiţiile în care societatea, "globalizată" şi "integrată", se "spiritualizează", adică se spectralizează politico-cibernetic, nu avem altceva de făcut decât să reamintim lumii corpul, să recorporalizăm abstracţiunea în care, tot mai mult, am ajuns să trăim. Misiunea noastră, aici - care este şi singura noastră şansă -, este s-o luăm de la capăt. Adică, între altele, şi să modernizăm puţin acest postmodernism social care tinde tot mai mult către barbarie.

Scriitorii şi creatorii în general au fost dintotdeauna o comunitate virtuală, adică ceva ce societăţile noastre bazate pe "consumul libidinal recreativ de masă", cum spune, pe urmele lui Jean Baudrillard, un tânăr scriitor francez, Michel Houellebecq, descoperă acum cu fervoare. În condiţiile în care comunicarea şi informaţia au devenit ideologia difuz-dominantă a zilelor noastre, se impune să atragem atenţia asupra adevăratei comunicări umane şi să construim altfel de informaţie.

1 2

Următoarea pagină