Jurnal leşesc 1997... (7)

Nicolae Leahu rezumă aici o întreagă tehnică şi am impresia că, din acest punct de vedere, Personajul său este tot ce se poate gândi mai bun.

Temperatura nu mă slăbeşte, alternând doar câteva diviziuni cu altele, însă ţinându-mă sub presiunea aceluiaşi sentiment general de apatie şi prostraţie. Şi trebuie să termin cronica - care a devenit o chestiune de onoare deja... [...]

"Exuberanţă indiscretă a vitalităţii organice" (M. Ralea). Ralea judecă poezia în funcţie de dozarea sângelui, esteticul la dânsul este condiţionat de fiziologic... N-ar fi un punct de vedere chiar aberant...

Poezia lui Nicolae Leahu dă o impresie de robusteţe mecanică. Ea pare elaborată de calculator: impecabilă şi sprijinindu-se cu fiecare trop pe câte un concept estetic. Dincolo de stratul baroc al expresivităţii, descoperi o armătură foarte complicată - şi practic inatacabilă - de precepte teoretice. [...]

Adevărat fapt de scandal: cronica mi s-a oprit în loc şi nu se dă urnită nicidecum. Simt ideea, o adulmec, dar o scap tocmai atunci când cred că am prins-o. [...]

Figura celui care semnează Personajul din poezie are, ea însăşi, toate accesoriile indispensabile unui personaj: este expresivă şi memorabilă, cu o notă particulară de preeminenţă chiar asupra omologului său estetic. Un trup mătăhălos, de vlăstar crengian, mişcându-se totdeauna cu lentoare şi gravitate, ca un bloc de bazalt transportat manual (şi dificultăţile se pot lesne ghici!) spre soclu; o barbă îmbibată de aromele unei aspre medievalităţi, tulburând imaginaţia cu sălbăticia ei geologică (desenul grafic de pe coperta a patra a volumului stăruie anume pe această senzaţie a dezordinii stihiale); o cătătură gata oricând să comită o cascadă de indiscreţii, dovedindu-se un aliaj bine vitrificat de curiozitate, sfiiciune (mergând aceasta până la substrucţia unui complex irefragabil) şi... aroganţă benignă.

Când tace, acest personaj pufăie cu sublimitate din ţigară, nuanţând ceva infinitezimal. Când vorbeşte, debordează. Nu am în vedere obişnuita facondă prin care încearcă unii a se impune, ci capacitatea de a face concomitente în discurs registrele limbii. Vorba sa nu este orientată doar practic, ci foarte adesea şi într-un sens suficient sieşi; şi cine a avut ocazia să-l asculte, a putut remarca, sub stratul strict funcţional, tranzitiv al cuvintelor, instinctul autoreferenţialităţii. Nicolae Leahu este un producător nativ de calambururi şi de sintagme sau de cuvinte obţinute prin estropierea spontană a formei lor iniţiale. Facultatea ar rămâne numai o trăsătură agreabilă de caracter, de domeniul amuzamentului sau al facilităţii amabile, dacă nu s-ar amplifica teoretic, iată, printr-un studiu aplicat şi de proximă finalitate asupra postmodernismului. Regimul său inerent este, aşadar, spectacolul perpetuu, de la apariţia propriu-zisă, încadrată impunător (am spus!) în peisajul cetăţii, la discursul în sine, interferând în culori.

Este şi regimul Personajului, deşi trebuie observat imediat că acesta, moştenindu-i vigoarea şi robusteţea, nu preia şi din spontaneitatea părintelui său, încât cele două, din calităţi organice, raportabile dinamicii vii a spiritului, se transformă aici în însuşiri ce caracterizează roca. Mişcarea, fiindcă tot a venit vorba, e aici un proces finit, tehnic reprezentabil, după cum sculptorul poate sugera, dăltuind în piatră, celeritatea sau amintirea fluă. Imponderabilele lui Nicolae Leahu sunt manufacturi abile. De aici o aspră nostalgie a frusteţei, a genuinului imaculat:

"mă trăiesc înapoi - te plânseşi -

privirea nu-mi încape în ochi

şi se prelinge pe cer

alerg cu picioare mai mici

dinspre şpalt spre homer"[...]

Psihanalizabilă (în măsura în care se pot pronunţa pe acest teren propoziţii credibile!), ar putea să aibă în filigran un efect compensatoriu. În orice caz, din acest, să-i spunem, afect răsare o întreagă imaginaţie a anteancestralităţii şi un fel de teorie infuzată în metafore, pe care, spre a evita termenul de protocronism, pervertit de o experienţă improprie, aş defini-o (cu riscuri de tautologie asumate!) ca protoprimordialitate. Modul de a gândi poetic al lui Nicolae Leahu este, deci, extrem de intrepid. Pre(facerea) [...] ne prezintă în sensul acesta o dialectică îngenioasă, inducând în "epoca precerebraliană" ticurile familiarităţii cotidiene, cu un profit de dezinvoltură extrem de propice culturii de intertextualităţi ce cotropesc vivace poemul. [...]

Îmi regret de multe ori neobligativitatea - cea care conturează atâtea breşe în jurnalul meu... Nu este cel mai bun mod de a reîncepe notaţiile în el, desigur, dar e unul posibil, îl accept - în lipsa unei idei mai potrivite - şi purced mai departe...

Sunt multe de spus, fireşte, şi, ca de obicei în asemenea situaţii, le voi spune în mod telegrafic. Întâi cronica. A rămas într-o fază nedefinită, undeva la jumătatea intenţiilor mele. Ceva, deocamdată nu-mi dau seama ce anume (nu pot capta într-un cuvânt, vreau să spun), se întâmplă de nu pot depăşi impasul. E ca un blocaj aproape fizic: dincolo de ultima propoziţie bătută la maşină altele nu mai apar, oricât de mult meditez. Şi am încălcat orice termen, V. G. nu ar crede nimic din ce i-aş spune şi ar fi - chiar - adevărat...

Post-scriptum. Nu încerc să epatez pe nimeni, publicând acest fragment de jurnal. De altfel, nici nu l-am scris în vederea publicării. Eram, în 1997, foarte chinuit, ceva în destinul meu trebuia să se producă (nu s-a mai produs) şi redactarea jurnalului, înţeleg acum, era modul meu de a mă proteja de intemperii. Nu citisem la vremea aceea - hélas! - Nu-ul ionescian, nici jurnalul lui Sebastian nu-mi era cunoscut, ca să am conştiinţa unor modele, conştiinţa preeminenţei lor. Scrisesem - această cronică a cronicii, în fapt cronica efortului de comprehensiune - pentru că aşa îmi venea mai uşor să înţeleg. După o spusă a cuiva, facultatea de a gândi mi s-a substituit facultăţii de a scrie... Pe urmă totul a devenit, nu ştiu cum, lipsit de semnificaţie şi, fără să-mi dau seama, am pătruns într-o zonă gri, prelungită incomensurabil de mult... Prin februarie a.c., profitând de o răceală cruntă, mi-am căutat, într-o doară, printre hârtii. Ceea ce am descoperit (la fragmentul de mai sus mă refer, desigur) era un eseu în latenţă. Dacă m-am încumetat să-l drenez din apele unui text mai mare, este pentru că sper astfel să sparg cortina de bazalt a prostraţiei...

(30 iunie 2000)

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6 7