|
Nevastă-sa era probabil plecată cu treburi prin vecini. O căută prin toată casa şi, cum nu o găsi, se trînti fără să se descalţe pe unul din paturi. Adormi pe loc.
2.
De o săptămînă sînt internat în spital fără să ştiu de ce sufăr. Doctorii mi-au spus doar că sistemul meu imunitar e la pămînt şi că reprezint un caz ciudat. Zilnic, îmi fac nişte injecţii cu vitamine şi cam atît. Deşi dorm uneori cîte şaisprezece ore, tot mă simt vlăguit, de parcă aş fi muncit la ocnă. Mă doare întreg corpul, excepţie făcînd, cred, lobii urechilor.
Durerea a început, aparent, din senin, dar acum, cînd am timp să-mi analizez situaţia, întrevăd cîteva cauze.
Am mai trecut printr-o astfel de situaţie, imediat după absolvirea facultăţii, în momentul în care mi-am căutat cu disperare o slujbă. Atunci însă am bolit acasă.
Cu vreo două luni în urmă, m-am hotărît să părăsesc definitiv meseria de profesor. Brusc, am înţeles că nu mai am curajul să cunosc o nouă cancelarie, un nou colectiv de profesori pedanţi, ipocriţi, dispuşi să mă aducă pe calea cea dreaptă a pedagogiei. Şi, mai ales, nu mai am curajul să înfrunt, patru-cinci ore pe zi, sutele de ochi ai elevilor, monstrul pîndind cea mai mică slăbiciune, cel mai mărunt prilej de a-mi sări în cap.
Efectele hotărîrii de-atunci le resimt acum. Momentul îmbolnăvirii e cît se poate de nepotrivit (de parcă ar exista unul!). Încă puţin şi-mi terminam cartea! Am chiar şi promisiunea că va fi publicată, dar din cauza stării mele actuale, ceea ce se dorea a fi ultima povestire din volum s-a împotmolit pe la jumătate. Cu cît mă străduiesc să o apropii de un sfîrşit, cu atît o încîlcesc mai mult. Păcat. Povestirea asta trebuie să facă legătura cu toate celelalte.
Am încercat să-mi ocup mintea cu altceva. Am la mine Ulise, romanul lui Joyce, pentru a-l reciti. Imposibil. Mintea îmi alunecă spre cartea mea neterminată.
Azi, doctorii mi-au interzis orice "activitate intelectuală" care să-mi macine neuronii. Ca să fie siguri de asta, mi-au luat toate cărţile pe care le aveam la mine. Cum să le spui că fluxul conştiinţei - ca să ne raportăm la Joyce - e cea mai periculoasă "activitate intelectuală"?
Vecinul de pat, un om în vîrstă, vorbeşte mereu prin somn. Pomeneşte foarte des de un cal. Uneori, chiar treaz fiind, stă chircit, cu ochii rătăciţi, şi îndeamnă un cal fictiv: "Dee! Dee!". Am intrat în vorbă şi mi-a povestit că, nu de mult, în drum spre tîrg, în timp ce traversa calea ferată printr-un loc nepermis, i s-a înţepenit căruţa pe linie. Pînă să deshame calul, i l-a omorît un mărfar trecînd în viteză. Asta l-a şocat atît de mult, încît de-atunci nu se mai simte om. Imaginea calului care se zbătea să fugă din faţa trenului nu-i mai iese din cap.
După accident s-a îmbătat criţă. Apoi, zicea el - s-a jurat că nu e nebun -, pe drumul de întoarcere, calul i-a apărut în faţă, mergînd înainte, continuînd să-l conducă spre casă.
La lumina veiozei, am scris rîndurile de mai sus. Dar de ce mărturisesc eu toate acestea? Parcă văd că o să mă asemănaţi cu vecinul meu de pat, din spital. Mă tem ca nu cumva, din nebăgare de seamă, să fi făcut din tine, dragul meu cititor, calul fictiv de care aveam nevoie pentru a-mi termina cartea.
|
Florin Lăzărescu
Inapoi la cuprinsul numarului