Dies irae (2)

Procedeul preferat al autoarei constă într-o aglutinare de fraze şi perioade sintactice în prima parte a poemului (cea mai întinsă), ca mai apoi să urmeze, uneori într-un vers-două, destinderea, descărcarea. De aceea toate poemele sunt suficient de lungi ca să poată acumula în prima fază destulă energie - negativă - şi pregăti astfel un final exploziv. Explozia poate fi mai mare sau mai mică, în dependenţă de "explozibil": "Revoluţia n-a existat./ A existat această mulţime cuminte, apatică, dresată la grădiniţă/ care într-o zi s-a apucat din senin să spargă paharele cu dinţii/ să distrugă vitrinele cu capul cu mâinile cu picioarele(...) Revoluţia n-a existat. Mulţimile nu există./ Sângele n-a existat. Răul nu există - nu, nu există./ Există doar libertatea.// Ai văzut-o? Ai auzit ceva? Ai aflat?" (Arta politică).

Predomină tonul general, destinatarul colectiv. Autoarea abandonează interjecţiile personale ca unitate de măsură a calamităţilor sociale. Magda Cârneci creează un portret-robot al societăţii în care trăieşte şi al cetăţeanului său. Această poezie, foarte prozaică, seamănă cu tonul detaşat al prozei lui Musil. Ceea ce scrie Magda Cârneci are avantajul lui Hegel în faţa lui Nietzsche sau Cioran.

În comparaţie cu lirica patriotică, exagerat pozitivă, prezentând patria în zilele ei de gală, poemele politice ale noii epoci schiţează un portret în sepia, sumbru, ca o ceaţă londoneză, dar lipsită de orice delicii.

Judecând după radicalitatea mesajului şi vehemenţa stilistică, poemele politice ale Magdei C`rneci sunt înrudite cu blestemele eminesciene sau argheziene. Poeta este încredinţată că numai prin exorcizarea răului adunat vreme de mai multe decenii poate urma salvarea: "nu mi-ai dat, matrie,/ nici unt deajuns, nici medalii, nici ghirlande eterne de flori// nici statui nobile, nici titluri adevărate, nici o pungă incontinentă de bani// nici pace, nici linişte, nici cuget spălat şi nici bunăstare// nici mândrie, nici prosperitate, nici eroism, şi nici măcar o iluzie(...) Ce să fac acum, matrie? ce ne facem acum?/ Să ascult toată lepra asta cântându-şi singură osanale?/ Să-ţi slăvesc limba, sângele, strămoşii şi alte organe de înmulţire până la descreierare? (...) Nu. Nu./ Să te iubesc./ Totuşi să te iubesc. Să te iubesc. / Mai mult decât pe mine. Mai mult decât pe mine. Mai mult". (Matrie).

Specificul acestor versuri este că ele reprezintă o dare de seamă morală a autorului faţă de semeni, faţă de concetăţeni. Toate grupajele sunt un manifest (unul dintre poeme este intitulat chiar Manifest) civic. Sunt expresia opoziţiei funciare a intelectualului.

Pagina precedentă

1 2