Dies irae

Când publici o carte de versuri politice sau, dacă vreţi, patriotice, îţi asumi, cu bună ştiinţă, nişte riscuri. Iar când te pregăteşti să scrii despre o carte de lirică politică, indiferent dacă îţi place sau nu apelativul, dacă eşti de acord sau nu cu mesajul, dacă susţii platforma estetică a autorului sau nu, trebuie să fixezi şi un cadru general, căci politicul prin el însuşi este foarte incitant, chiar fără a lua în calcul ocurenţa şi conotaţiile locale necesare.

Termenul politic este polisemantic. Sensul: "care se referă la problemele, aspectele publice dintr-un stat" se pare a fi cel mai potrivit pentru sintagma poeme politice folosită drept titlu de către Magda Cârneci pentru noul său volum de versuri. Pe de o parte, termenul politic încearcă să scoată din amorţeală mai vechiul termen patriotic, nemaifiind la modă, simţit inoportun şi compromis printr-o producţie lirică inflaţionară, imposibil de digerat pentru cititorul sensibil. De altfel, sunt câteva poeme în care Magda Cârneci invocă patria (nu Patria), însoţind-o cu diverse calificative mai puţin duioase (vezi, de exemplu, poemul Ca să te pot iarăşi iubi). Pe de altă parte, termenul politic ar putea însemna şi o plonjare în imediata realitate, deci eternul motiv al patriei adus la zi.

Dacă e să facem o scurtă incursiune în istorie, am putea să remarcăm că fiecare literatură, cel puţin în înţelesul ei de până acum, conţinea un compartiment obligatoriu, unul imnologic: lirica patriotică. Acest soi de beletristică - optimistă, solară, înălţătoare - era încurajat evident în scopuri didactice şi ideologice. Trebuie spus că această artă a existat în toate regimurile, chiar dacă în regimurile totalitare a devenit singura plătită cu bani grei. Faptul că această poezie era în principal cu rimă şi ritm o făcea declamabilă, bună de utilizat la fel de fel de manifestaţii de masă.

Nu se poate spune că în momentul de faţă situaţia s-a schimbat cu mult, mai ales la noi, că a încetat să existe o comandă politică. Pur şi simplu statul împreună cu cercurile politice au dificultăţi financiare şi nu sunt în stare să cultive nici măcar o cultură obedientă. Nici orizonturile nu sunt prea clare: de zece ani unele state din Est, cum este Republica Moldova, nu-şi pot rezolva dilema identitară.

În ce o priveşte pe Magda Cârneci lucrurile sunt de o cu totul altă natură. Magda Cârneci aparţine unei generaţii şi unui cerc de scriitori care au căutat dintotdeauna să reînnoiască paradigma poetică, inclusiv cea care se referă la un material atât de heteroclit, diform, în perpetuă schimbare cum este materialul social. Autoarea Hipermateriei, cunoscută în lumea literelor printr-o anume "cruzime şi austeritate ale imaginarului", caută să conceptualizeze ceea ce s-a întâmplat cu noi, fără a renunţa la instrumentele obişnuite ale poeziei.

Magda Cârneci a avut în faţă o grea sarcină: fiind o poetă intelectuală, eminamente cerebrală, a trebuit să se confrunte cu un segment social despre care s-a vorbit mai puţin în termenii lucidităţii. Politicul, aşa cum l-am definit la începutul cronicii de faţă, a alunecat în fals şi declarativism lacrimogen, a ajuns un fel de combinaţie între copiii străzii şi Vacanţa Mare. Poeta ridică şi discursul inspirat de politic la o înaltă cotă intelectuală. Se ştie, ea este una dintre cele mai bune prospectoare ale abstacţiunilor în poezie. Şi în aceste versuri care tatonează problemele unor entităţi mari, cum ar fi patria sau poporul, nu-şi va afla loc descrierea unor stări personale sau a vreunui destin particular, chiar dacă prin acesta s-ar putea proiecta societatea românească sau de-a dreptul tot universul (lucru posibil în literatură). Pe poetă o interesează, ca într-un tratat teoretic, problemele în esenţa lor. Tot ce s-a aflat în centrul dezbaterilor publice din ultimul deceniu este reflectat în sintagme poetice şi totodată lucide, energice, mânioase: exodul de populaţie ("Noi trebuie să rămânem" sau "Tu, care intri, încearcă o evadare"), terapia de şoc ("A sosit vremea unei noi îndurări"), consensul ("A venit vremea unei noi înţelegeri"), procesul conştiinţei ("Că înainte de toate suntem obligaţi să curăţăm bine grajdurile personale şi naţionale") etc.

Tonul adoptat este deci direct şi tăios. Scriitura recuperează zone ale publicisticului, ale articolului de fond, în care autorul ia în dezbatere de teme principiale şi nu intră în prea multe amănunte. Problema care se pune nu este cea a melanjului - chestiune deloc nouă - dintre poezie şi publicistică, ci măsura în care acest melanj nu este ostentativ, este agreabil consumatorului de poezie. Magda Cârneci, care scrie dur şi abstract, poate fi suspectată de o atractivitate scăzută a formulei sale poetice. Dar dacă analiza ne-a adus în mod ireductibil la chestiunea de gust înseamnă, cu certitudine, că nu am părăsit teritoriul artei.

Volumul Magdei Cârneci cuprinde mai multe cicluri de poezii dispuse într-o ordine tematic-cronologică. Primul ciclu prezintă poeme, se pare inedite, 1979-1989, scrise în aceeaşi tonalitate dominantă a cărţii şi care dovedesc o uimitoare unitate stilistică şi conceptuală cu cele mai noi din volum. Ultimul compartiment prezintă fragmente în care poeta îşi exprimă crezul său poetic, face astfel o explicitare - cred, necesară - a poeziei sale. Adevărul e că poemele Magdei Cârneci, aşa cum se întâmplă cu poezia cerebrală, au nevoie de o notă lămuritoare. În aceste fragmente finale sunt exprimate clar cerinţele autoarei faţă de poet: de a rămâne poet şi de a-şi asuma în acelaşi timp angajamentele civice, naţionale: "Dilema majoră de azi pentru un poet: a alege între - sau a reconcilia - atitudinea profetică (poetică) cu cea socială (politică). Altfel spus, a împăca "drumul secret ce duce înăuntru" (Novalis) cu calea cea largă a angajării în lumea exterioară". Poziţia pe care o adoptă ţine bineînţeles de caracter, educaţie şi temperament: de a fi maleabil, iertător, relativizant sau, dimpotrivă, intransigent, dur, inexorabil.

1 2

Următoarea pagină