Michael Haneke - nimeni nu-i profet în ţara lui (2)

Totuşi, n-a regăsit prea lesne elanul imperativ necesar pentru a purcede la un nou film: un proiect promiţător l-a însufleţit cam o jumătate de an - Timpul lupilor, cu Isabelle Huppert, un film futurist de 3 ore, destul de costisitor. Însă producătorul german a lăsat baltă finanţarea, din senin. A reluat-o mai târziu şi, se pare, filmul va intra la Cannes, prima ediţie a mileniului, în competiţia oficială. Însă atunci, la începutul proiectului, Haneke se afla în impas; o voce de zână îi remontă moralul, în timp ce se întorcea din Spania, de la Festivalul de la Valladolid. Era Juliette Binoche (frumoasa eroină din Pacientul englez oscarizat, cea taxată drept cea mai urât vestimentată la ediţia Oscarurilor 2001; prototip clasic al tipajului european feminin, în opoziţie cu blondele languroase ale Hollywoodului - brunetă, cu trăsături delicate, păr bogat, profil fragil, inspirat, ochi mari şi meditativi), ce-şi exprimă dorinţa de a turna - sub bagheta lui - un film în Franţa.

Aici începe preistoria Codului necunoscut şi al temei Celuilalt, a Străinului. Se deplasează la Paris, se lansează, pe cont propriu, în veritabile anchete şi studii de caz; exersează in vivo franceza sa departe de a fi perfectă prin comisariate şi alte instituţii administrative. "Bien sыr, - afirmă Haneke - nu eram chiar în pielea unui imigrant de duzină, însă este întotdeauna cu mult mai bine să simţi tu însuţi situaţiile la care faci referinţă. Când nu posezi limba de comunicare, frustrările se multiplică. Bunăoară, trebuia să schimb numerele de înmatriculare ale maşinii. La Viena, n-ar fi fost nici o problemă, în Franţa însă m-am trezit, la un moment dat, mut cu desăvârşire! Plus la aceasta, este incredibil numărul de coduri pe care trebuie să le cunoşti - începând cu cel al imobilului în care locuieşti."

De aici şi titlul - "Cod necunoscut" -, de la sentimentul de rătăcitor însingurat într-un turn Babel deschis şi închis totodată. Cele trei istorii întreţesute (or, se ştie, fiecare dintre noi suntem analfabeţi vizavi de un alt sistem de referinţă, bunăoară faţă de limba hindy) copleşesc ecranul cu o avalanşă de idiomuri şi graiuri; răsună franceza tinerei Anna, actriţă (Julliette Binoche), precum şi cea a prietenului ei Georges, reporter, fotograf de război, revenit din fosta Yugoslavie beligerantă; dialectul bambara al lui Amadou, muzician şi cântăreţ de culoare, limbajul semnelor, cel la care recurge micuţa sa surioară surdomută; şi, bineînţeles, multă şi diversa română - cultă, regională - cea a Mariei (interpretă Luminiţa Gheorghiu), o femeie simplă de la ţară (leit gospodinele de pe la noi, de la Jora sau Bujor, pornite în lumea albă să-şi caute norocul şi un călcâi de pâine) de pe undeva de prin munţi, dintr-un sat înstărit, cu gospodării vrednice, o femeie pentru care astăzi scopul suprem al vieţii se reduce la a-şi recăpăta dreptul de sejour, deci posibilitatea de a cerşi la Paris.

Juliette Binoche, subtila şi exigenta interpretă care se lasă mult curtată până a accepta un rol şi nu se angajează nicidecum într-o distribuţie fadă, din dorinţa de libertate alegându-şi meticulos scenariile, a recunoscut la conferinţa de presă ce a succedat proiecţia, la Cannes, că este avidă de a survola frontierele, de a trece mereu peste ele. Or, - afirmă frumoasa actriţă pe care chişinăuienii au avut de cur`nd ocazia s-o admire în trilogia lui Kieslovski "Trei culori, Albastru", poposită la noi pe ecran graţie Ambasadei Franţei şi în speţă lui Manuel Guillon de la Alianţa Franceză, - suntem cu toţii produsul călătoriilor, suntem compuşi din diverse migraţii şi imigraþii; eu am o bunicã polonezã, un bunic flamand, o strãbunicã brazilianã...

Toate aceste raţiuni s-au conjugat cu înţelegerea şi dispoziţia cooperantă a cineastului-tovarăş de idei al noului val francez şi producătorului Marin Karmitz, originar din România: "Am dorit să facem un film cu adevărat cosmopolit, abordând chestiuni universale". Filmul este incitant ca formă - o sută de secvenţe-plan separate, montate sacadat, aproape abrupt, dur. Nu e un pur hazard participarea lui Haneke la marile festivaluri astăzi sub pavilion francez: "La Viena, imigraţia sare mai puţin în ochi ca la Paris sau la Londra, unde coincide adesea cu condiţii de viaţă subumane, cu mizeria şi şomajul. Austria, grosso modo, este prosperă. Aceasta face ca rasismul şi xenofobia să fie cu atît mai insidioase, mai scandaloase. În Franţa, sechelele colonialismului au stimulat un raport afectiv cu imigrantul, pe cînd în Austria persistă refuzul rigid a tot ce-i străin; fapt ce devine de-a dreptul ridicol dacă ne amintim de tradiţia cosmopolită a Vienei".

Cineastul-filosof, care a urcat treptele Palatului Festivalurilor la braţul Julliettei Binoche, este alertat de proliferarea extremismului în Patria sa (şi a lui Kafka): marea ruşine a austriecilor, potrivit lui Haneke, este cancelarul Schlussel, vinovat de a fi lăsat lupul (bineînţeles, nimeni altul decât un anume Jorg Haider) la stână. Ignorarea trecutului gangrenează prezentul unei ţări care, prin anii '70, l-a ales în funcţia supremă pe Kurt Waldheim mai masiv ºi cu mai multã fervoare dupã ce s-a fãcut publicã activitatea sa de ofiþer al Wehrmachtului în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial... "Cel mai grav - afirmă Haneke - este faptul că austriecii, în majoritatea lor, nu înţeleg prin ce au provocat dezaprobarea altor ţări; li se pare că Uniunea Europeană se amestecă acolo unde nu-i fierbe oala. Pe când, apropo de electoratul lui Haider, el este compus din inşi foarte puţin informaţi, cărora li se năzare că cineva ar râvni banii lor.''

Într-o ţară de basm, curată şi ordonată, semireală, semifantastică, cu o istorie bântuită de spectre tragice sau sângeroase, cu un prezent burghez, catolic, kitsch şi collabo, deţinând de decenii tristul record european al cifrei sinuciderilor pe mia de locuitori (cred, spune regizorul, că în fond suntem un popor bătrân, uzat, obosit de sine însuşi), Michael Haneke profesează un cinema reflexiv (cu o overdoză de seriozitate), uzitând o tehnică şi o manieră proprie, inconfundabilă (până a-ţi îngheţa sângele în vine cu unele secvenţe, insuportabil de crude, în Benny's video şi Funny Games), ce prezintă natura iraţională, misterioasă a violenţei, complexul agresiunii şi al culpabilităţii, indestructibil, organic legat de societatea modernă, postindustrială, corolarul stilului de viaţă al cetăţeanului format de civilizaţia europeană, de o parte şi alta a oceanului. Filmul Codul necunoscut - pentru care autorul, la etapa de pregătire, s-a întreţinut cu mai mulţi fugari din Estul sălbatic, a riscat şi o călătorie în România (de altfel, un refugiat român este prezent deja printre personajele din 71 fragmente ale unei cronologii a hazardului) - începe oarecum simbolic - cineva îi aruncă un boţ de hârtie mototolită Mariei, cerşetoare la Paris. Un ghemotoc de sentimente, ambiţii ultragiate, întâmplări, speranţe, vise se focalizează, converg pentru a ne da de gândit încă mult timp după ce ieşim din sala de proiecţie.

Pagina precedentă

1 2