|
Unul dintre cele mai ingenios construite filme ale selecţiei cannoise-2000, Cod necunoscut, regizat de Michael Haneke, a trecut parcă neobservat de juraţi. Haneke anticipa, de altfel, acest final în revista pariziană Telerama, în numărul dedicat Festivalului Internaţional de Film: "Juriul este prezidat de un oarecare Luc Besson. Cinema-ul său este un pic (sic!) diferit de al meu. Însă eu nu-mi pot permite sa mă tem de cineva pe care nu-l cunosc personal."
Totuşi, bine apreciat de o parte a criticii, Codul necunoscut s-a învrednicit de Premiuil Juriului Ecumenic; acest juriu, instituţie cu statut permanent, diriguit cu har de către Monseigneurul Robert Molhant (Belgia, OCIC-Organizaţia Catolică Internaţională pentru Cinema), recompensează, de regulă, opere cu reale calităţi artistice şi profund mesaj umanist, axate pe respectul valorilor perene şi al dimensiunii spirituale, deschise, depăşind contradicţiile rasiale, culturale, sociale sau religioase ce generează marginalizări. La cupa de şampanie ce a însoţit festivitatea de premiere, regizorul a acceptat, cu amabilitate, să ne răspundă la întrebări şi să scrie câteva cuvinte (doar şapte, la propriu!) pentru cinefilii basarabeni.
Michael Haneke, cel mai cunoscut dintre cineaştii austrieci, Directorul Festivalului de la Graz (un orăşel nu departe de Viena), este un intelectual european tipic la această oră a globalizării, un filosof activ, un gânditor cu identitate complexă, asumându-şi trecutul şi prezentul ţării, un artist de marcă, original, în putere să dea replică unui cinema made in Hollywood şi realizatorilor din specia lui Quentin Tarantino. Născut la Mьnchen (Germania) în 1942, Haneke a crescut şi s-a format în Austria, în miezul unui ghem de influenţe ce l-au marcat. Mama sa, de origine germană, de confesiune catolică, actriţă de teatru, după război - când tatăl, protestant, decide primul să-şi refacă viaţa - se recăsătoreşte, la rându-i, cu un compozitor evreu. Pe baiat l-a educat, în principiu, o mătuşă, la ţară. Studiază filosofia, profesează critica de film, pune în scenă câteva spectacole. Din 1970 este scenarist şi realizator pentru TV austriacă; se face remarcat în 1980, printr-un proiect ambiţios ce-l singularizează net printre colegii de generaţie - un telefilm cu o durată de peste 4 ore, consacrat tinerilor născuţi în aa.50 - Lemingii. În 1988, se impune deja în atenţia criticii internaţionale cu Al şaptelea continent (continentul ocultat al dorinţelor secrete, al invidiilor şi patimilor refulate, al resentimentelor ce răbufnesc într-o zi, împingând spre sinucidere o familie burgheză din trei persoane), premiul "Leopardul de bronz" la Festivalul de la Locarno. În 1992, prezintă la Cannes Benny's video (în afara concursului), apariţie senzaţională, ce anunţă deja Funny Games: istoria unui teenager dintr-o familie bună ce-şi află distracţie în a filma pe video - când de unul singur, când în compania unor amici la fel de lipsiţi de griji şi plini de energie, - până în clipa când "copilul", care între timp a studiat tehnica de sacrificare a vitelor prin electroşoc la ferma părinţilor respectabili, probează efectul metodei asupra prietenei sale. O face aşa, într-o doară, din simplă curiozitate, cum i se mărturiseşte (fără dram de remuşcare sau pocăinţă) lui taică-său, îngrozit de asasinatul produs. Puşi în faţa faptului, părinţii încearcă febril să-şi salveze progenitura - în timp ce tatăl tranşează în bucăţi cadavrul pentru a-l îngropa (cu dorinþa fierbinte de a uita totul), mama îºi însoþeºte fiul în Egipt, la umbra piramidelor, la ºcoalã pretextând funeraliile unei rude; timpul zboarã, episodul pare a fi dat uitãrii... Parşivul de Benny însă, tot din neavând ce face, prezintă poliţiei corpul delict incriminatoriu: casetele video cu înregistrarea omorului... Trilogia ce ia în colimator violenţa aparent fără motiv concret concluzionează în 1994, prin 71 fragmente dintr-o cronologie a hazardului. În 1997, acelaşi autor a bulversat calmul proiecţiilor din superba sală Lumiиre cu faimosul Funny Games ("Jocuri agreabile") - şi numeroşi au fost cei ce nu au rezistat până la sfârşitul proiecţiei pentru presă, refugiindu-se pe vreo terasă, cu câte o tărie, pentru a-şi reveni după impactul cu imaginile voit şocante - doi tineri, aparent foarte bine crescuţi, masacrează cu sânge rece, meticulos, o familie de burghezi vilegiaturişti. Temei de predilecţie - atomizarea societăţii, înstrăinarea, dezagregarea celulei familiale, - surprinsă deja in nuce în celelalte pelicule ale lui Michael Haneke, i se asortează cea a violenţei imaginilor. Spectatorul este capturat, făcut ostatic în interiorul acestei trame, lui i se adresează - de voie, de nevoie, - regizorul în reflecţiile sale. Cei doi juni călai în mănuşi albe ce-i martirizează bestial - absolut fără motiv, în joacă! - pe vecinii lor din satul de vacanţă, pe la care au venit, pare-se, cu intenţia absolut inocentă de a împrumuta câteva ouă pentru scrob, se răsucesc cu maliţie spre ochiul imparţial al camerei de luat vederi, solicitându-ne parcã consimþãmântul...Recunosc, această imagine deranjantă îmi trece şi mie, până astăzi, furnici prin şira spinării - aceste jocuri amuzante nu mi-aº dori sã le revãd în veci de veci...Reacţiile - fireşti, se pare, faţă cu o asemenea violenţă, cu o asemenea neîndurare a discursului, echivalată cu o palmă în public - mai mult de neacceptare, în cel mai bun caz de ignorare - nu l-au descurajat pe Haneke. Cu atât mai mult, în Austria, ţara unde în mod tradiţional deja lucrările sale nu adună decât un public cinefil special: "În Austria, zice el, acest gen de filme nu prinde, nimãnui nu-i place sã fie scuturat. Mi se reproºeazã o oarecare complezenþã vizavi de rãu, o fascinaþie pentru violenþã...Uite, pe asta n-o mai înţeleg. Se prea poate că, pur şi simplu, am supraestimat mijloacele folosite"...
|
Larisa Turea
Inapoi la cuprinsul numarului