|
"Ion Vatamanu: "...Cu ce ocazie să-l traducem în limba noastră, de exemplu, pe Puşkin, când noi cu toţii cunoaştem limba originalului?" Această "concepţie" a autorităţilor de la noi este total greşită şi nu are sorţi de izbândă într-o societate civilizată. În ruseşte Puşkin nu va fi receptat pe deplin de cititorul nostru. Cât ar părea de paradoxal, deşi traducerea este o copie a originalului, dar abia această copie ajunge mai direct şi mai adânc în sufletul cititorului. Publicul este scutit de a "tălmăci" textul pe înţelesul său, fiindcă traducerea o efectuează talentul chemat să înfăptuiască munca aceasta în mod cărturăresc şi inspirat. Copia aceasta îi este mai aproape cititorului decât originalul, pentru că ea prezintă fapta graiului său...
N.S.: În felul acesta, Puşkin sau Tolstoi ţi se prezintă ca o părticică a fiinţei tale...
I.V.: Exact, ca o părticică a fiinţei tale... Ai spus foarte corect. Chiar este o părticică. Şi tu începi să vorbeşti cu el în limba ta maternă".
Dacă basarabenii nu ar fi fost o parte din trupul trunchiat al neamului românesc, dacă ar fi constituit o naţiune aparte, nedivizată, precum sunt popoarele baltice, cu mult mai uşor, presupun, şi-ar fi "dobândit" scriitorii clasici, interzişi în primii ani postbelici. Faptul că ei erau şi clasicii poporului din România, introducerea lor în rssm purta o mare încărcătură de substanţă politică şi istorică. Câţiva din ei, botezaţi în clasici moldoveni, au putut fi incluşi în manualele şcolare din Basarabia. Constantin Negruzzi - da, Iacob Negruzzi, fiul lui Constantin Negruzzi - nu! Era numai scriitor român. Caragiale - nu! Coşbuc - nu! şamd. Alte popoare din fosta urss şi-au recuperat cu mult mai uşor cultura şi literatura clasică. Pentru că nu erau divizate printr-o frontieră politică. Un antropolog de la AŞM, cu pretenţii de mare savant, încerca să promoveze o teorie demnă de teatrul absurdului: craniul moldovenilor se deosebeşte de craniul românilor. Iată: comunism plus rasism!
Se ştie doar: orice neadevăr, pentru ca să dăinuie cât de cât, trebuie susţinut cu un alt neadevăr. Şi tot aşa mai departe. Teoria "naţiunii moldoveneşti" cerea, pentru a-şi potoli foamea, ca furiosul balaur din poveste, noi şi noi neadevăruri. Balaurul se făcea tot mai mare şi, din această cauză, devenise vulnerabil. Până la urmă "dihania" a sucombat. Cu toate acestea, astăzi unii adepţi ai moldovenismului o mai hrănesc cu linguriţa.
Se formase în epocă un front invizibil. Pe de o parte, heralzii rusificării şi deznaţionalizării, care încercau să şteargă orice adiere românească în Basarabia, pe de altă parte - primii intelectuali autohtoni, formaţi în anii '60, în perioada primului "dezgheţ" politic, care-şi alimentau bateriile spirituale la cărţile româneşti aduse cu greu din diferite centre ale imperiului roşu (Moscova, Odesa, Vladivostok ş.a.) şi "infestau" cultura, literatura (sovietică ca formă şi "naţională" din punctul de vedere al conţinutului) şi limba "moldovenească", care "înflorea" văzând cu ochii, cu (sic!) expresii "româneşti".
Tot ce avea o cât de mică tangenţă cu poporul român, cu România era foarte bine filtrat, analizat, respins. În 1980, în preajma jocurilor olimpice de la Moscova, mai mulţi studenţi de la filologia română (pe atunci moldovenească) a Universităţii din Cernăuţi au urmat nişte cursuri (mai bine zis, nişte instrucţiuni) de translatori pentru grupurile de turişti români. Au absolvit cursurile, dar, până la urmă, la Moscova au plecat doar cei din stânga Prutului, adică din raionul Noua Suliţă, care, în paşaport, erau... moldoveni. Cei care erau români, inclusiv subsemnatul, au rămas... doar cu instrucţiunile.
|
Nicolae Spătaru
Inapoi la cuprinsul numarului