°Şopârla" culturală

Probabil că Vitalie Ciobanu s-a grăbit în numărul trecut al Contrafortului, trăgând linia anchetei "Cultura rusă în Basarabia: un atu sau un handicap". Este un subiect complex şi dureros, care, deşi deocamdată n-a provocat prea multă lume la discuţie, va avea cu siguranţă pe viitor încă multe ecouri. Şi sper ca ele să vină mai ales din partea scriitorilor şi intelectualilor de vârsta a treia. Mulţi dintre ei mai deţin cifruri, adevărate baghete fermecate ale unor evenimente neelucidate, nedescifrate până la capăt.

"Dacă dincolo de Prut nu ar fi fost România, cultura autohtonă din Basarabia s-ar fi şters, aşa cum au dispărut multe alte culturi ale popoarelor mici din fostul imperiu sovietic, popoare cărora le-a rămas doar numele", notează scriitorul Nicolae Rusu în răspunsul său la ancheta sus-numită şi parcă sunt destule argumente pentru a-i da dreptate. Şi chiar are dreptate. Dar ideea sa acoperă doar parţial acest subiect legat de identitatea de limbă, cultură şi istorie a românilor din Basarabia şi România. În ce măsură această identitate ne-a avantajat şi, în acelaşi timp, ne-a dezavantajat în cadrul imperiului sovietic? Cu toate că este politically in-correct, dar în cei cincizeci de ani de ocupaţie rusească a Basarabiei, guvernele RPR au avut permanent o poziţie indiferentă vizavi de genocidul naţional, cultural şi spiritual care se derula în stânga Prutului. Această tăcere a României le-a permis istoricilor sovietici să vehiculeze la nesfârşit ideea şovină precum că la "28 iunie 1940 problema Basarabiei a fost soluţionată pe cale paşnică". Replica tranşantă şi salvatoare care era aşteptată din partea României aşa şi n-a mai venit. Ca şi cum Basarabia ar fi fost un spaţiu oarecare şi nu unul românesc, pe care România l-a pierdut. Ca şi cum n-ar fi fost o parte din fiinţa românească, trunchiată cu brutalitate. Oare i s-a cicatrizat rana atât de repede Rom`niei? Oare n-o mai durea? Cum se face că nişte dogme politice au fost mai puternice decât ideea dumnezeiască de neam?! Speranţele acelor basarabeni care gândeau şi simţeau cu adevărat româneşte s-au transformat pe parcursul a zeci de ani în iluzii deşarte. Faptul că am supravieţuit nu poate fi calificat drept un merit al politicii externe a României. Dar mă întreb: oare chiar am supravieţuit cu adevărat? Sau poate e doar o iluzie? O iluzie şi un mit atât de "necesare" neamului nostru. Dezastrul electoral din 25 februarie 2001 vine parcă să confirme această ipoteză.

Aşa este: multe poporaţii mici (prin anii '60-'70 se vorbea că în urss locuiesc "în bună armonie" peste 170) au dispărut. Basarabia a supravieţuit în mare parte graţie faptului că a avut statut de republică unională. Era totuşi una dintre cele 15 republici-"surori". A fost o "nesăbuinţă", o "scăpare" a diriguitorilor sovietici. Un atu în "favoarea" actului de la 28 iunie 1940 a fost, conform ultimatumului lui Molotov, şi faptul că două treimi din populaţia Basarabiei era ucrainească. Această teză n-a fost contestată de nimeni atât la acea vreme, cât şi mai târziu. În felul acesta, Basarabia putea fi încorporată fără vreun impediment în cadrul Ucrainei. În republicile unionale "se lucra" totuşi cu mai multă precauţie. "Falsificatorii" burghezi stăteau cu ochelarii pe noi. Basarabia era o republică unională, nu o poporaţie oarecare. Problema era alta. Limba română vorbită de basarabeni, zisă "moldovenească", era şi limba oficială a României. Din acest punct de vedere, grija băgătorilor de seamă de aici era de a nu permite "românizarea" limbii române din rssm. Cei mai în vârstă îşi aduc bine aminte c`te bătălii s-au purtat, în anii '60, pe terenul absurdului, pentru a i se "înfunda" lui ж (g) "pe urechi" căciuliţa. Jer, jantă, jirafă suna perfect "moldoveneşte", pe când ger, geantă, girafă era prea pe româneşte, prea se asemăna cu limba vorbită în dreapta Prutului. Deja, castraveţi, varză erau cuvinte "strict" româneşti. Un articol, sau alt material de presă, oricât de bune ar fi fost, dacă conţineau aceste cuvinte, erau date "la arhivă", iar autorul trimis la "reciclare în academiile" kgb-ului. Se ducea o campanie nebună de moldovenizare a limbii române. Mai bine zis, de schimonosire. Se făcea orice, numai să se dioseghească. Dioseghirea ajunsese normă literară. Iar unii îşi făceau o bucăţică "mare" de pâine pescuind cuvinte româneşti în textele scriitorilor şi ziariştilor. Cărţile editate în România erau interzise în Basarabia. Se făcea totul pentru a-i ţine pe basarabeni cât mai departe de limba română vorbită şi scrisă corect, nemoldovenizată. Astăzi se văd foarte bine roadele moldovenizării. Suntem singura republică ex-sovietică, unde populaţia băştinaşă îşi vorbeşte atât de aproximativ limba maternă.

Lupta de deznaţionalizare a minorităţilor naţionale era unul din planurile "Barbarosa" ale imperiului sovietic. Aveai impresia că la îndeplinirea acestui "deziderat" zeci de academii lucrau până la uitare de sine. În laboratoarele lor se puneau la cale, se experimentau multiple planuri diabolice. La acest capitol se investea mult, totul trebuia să funcţioneze ireproşabil. Nu era neglijat nici cel mai neînsemnat segment al vieţii spirituale. Coloniile simţeau din plin această lucrătură, se pârjoleau la "lumina care venea de la răsărit". Literatura rusă era şi ea un instrument camuflat de deznaţionalizare. O teorie falsă care a fost mult vehiculată de abilii susţinători ai deznaţionalizării era următoarea: basarabenii cunosc cu toţii limba rusă, aşa că nu mai este nevoie să traducem în română operele scriitorilor ruşi - ei pot fi citiţi în original. În acest sens aş vrea să reproduc un pasaj dintr-un interviu cu regretatul poet Ion Vatamanu, realizat de subsemnatul în luna aprilie a anului 1987: