Literatura mea preferată, indiferent de originea ei, mi-a dezvăluit acelaşi adevăr: da, lumea este aşa cum se vede, dar ea poate fi şi altfel (2)

De asemenea, aceasta e societatea în care violenţa organizată este astăzi adânc înrădăcinată. Organizaţii, precum IRA sau, din partea protestanţilor, UVF (Ulster Volunteer Force / "Forţa Voluntară din Ulster") şi UFF (Ulster Freedom Fighters / "Luptătorii pentru libertate din Ulster") mai există. Acestea "supraveghează" comunităţile pe care declară că le reprezintă, trăgând în picioare sau bătându-i cu bâte de base-ball sau de metal pe oamenii acuzaţi de crime uşoare. În unele cazuri persoanele rănite au decedat. În plus, s-au mai trasat recent "feude" între UVF şi UFF, pentru controlul asupra unor zone tradiţional protestante.

Regiunea noastră mai e în unele momente un loc periculos mai ales pentru o parte a comunităţii, care a numărat cele mai multe victime ale violenţei în ultimii 30 de ani, de regulă, printre tinerii muncitori de ambele religii.

- Primul lucru necesar de a fi pus în discuţie în legătură cu Irlanda de Nord este sensul perspectivei. În 32 de ani câţi s-au scurs din 1969, în urma conflictelor au decedat aici în jurul a 4000 de persoane (evident, pentru o ţară cu o populaţie de 1,5 mln, e un număr mare) şi alte mii de persoane au fost rănite în explozii şi încăierări de stradă. Cu toate acestea, în comparaţie cu războaiele din Iugoslavia, Cecenia sau cataclismul umanitar din Ruanda, 4 mii de morţi în 30 de ani reprezintă o cifră mică în statisticile de acest fel. (Deşi, crede-mă, tot ce caut să fac ca scriitor este să încerc să mă asigur că orice viaţă umană contează.) Nu au existat bătălii propriu-zise în războiul nostru, cea mai mare parte a celor decedaţi au fost omorâţi noaptea de către persoane înarmate care au intrat în casele lor sau de exploziile unor bombe, detonate în stradă fără nici un fel de avertisment. A fost o mare frică şi multe distrugeri, în special în magazinele din Belfast, dar încă din 1970, când eram la vârsta adolescenţei, au existat oameni care revendicau centrul oraşului ca loc de întâlnire pentru toată lumea, fără a ţine seama de diferenţe religioase. Muzica "punk" a jucat un rol foarte important în stabilirea acestui respect reciproc. A fost una din primele mişcări care a unit tinerii de ambele religii (de altfel, pe durata călătoriei noastre cu Expresul Literar, am înţeles că în sensul acesta scriitorii din Irlanda de Nord şi cei din Slovenia au multe în comun).

Una din cele mai mari probleme din trecutul recent al provinciei noastre a fost că tinerii aveau să se sature de tensiunea şi ameninţarea violenţelor şi să plece în Anglia, în sudul Irlandei sau în Statele Unite. Persoanele interesate de artă s-au confruntat cu o lipsă de posibilităţi. Eu însumi am părăsit Belfastul în acea perioadă, când eram mai tânăr, şi am locuit câţiva ani în Manchester. Când m-am întors, la sfârşitul anilor '80, am descoperit foarte puţini oameni din generaţia mea care începuseră să revină acasă. Cu mult înaintea încetării focului şi a începutului "procesului de pace", era evident că o bună parte din concetăţenii mei îşi investeau energia în încercarea de a-şi imagina noile căi de co-existenţă aici.

Un exemplu de schimbare a timpurilor este că, până nu demult, filmele care au rulat în Irlanda de Nord au fost produse în Dublin, cu actori din Anglia sau din sudul Irlandei care îşi ornau vorbirea cu un accent de Belfast (ceea ce, crede-mă, nu este atât de uşor). Acum înregistrăm deja un început de industrie cinematografică autohtonă, cu tineri actori talentaţi, cu scenarişti şi regizori de calitate. Desigur, oamenii încă doresc - ar trebui încă să dorească - să plece şi să adune experienţă în alte locuri, dar este bine să ştie că dacă vor să rămână în Belfast, pentru ei vor exista şanse acolo.

Or, iată un alt exemplu al schimbării: mulţimea de hoteluri şi baruri noi, apărute în ultimii ani - chiar şi marea noastră sală de concerte -, toate cu faţade şi tavane de sticlă. Tocmai în Belfast! În timpul violenţelor doar inşii care se îndeletniceau cu sticla făceau avere. De fiecare dată când trec pe lângă aceste noi clădiri, mă gândesc cu admiraţie la cei care le-au construit, fiind convinşi că epoca bombelor a apus.

- O întrebare foarte bună. În cea mai mare parte a vieţii mele sau, mai bine zis, în cea mai mare parte a maturităţii mele, m-am simţit sub presiunea de a alege între cele două poluri: Dublin şi Londra, de-a mă decide cui dintre ele să-i aparţin. Acestă dilemă părea să fie unicul lucru oferit celor din Irlanda de Nord: a opta între un centru sau altul. Cel mai mare moment al libertăţii mele a fost atunci când mi-am dat seama că, în afară de a fi sau irlandez, sau britanic, eu puteam să fiu şi una şi alta. Mai mult decât atât, puteam să fiu nord-irlandez, simplu locuitor al Belfastului şi, totodată, un cetăţean al Europei. Eu nu-mi vedeam identitatea sfâşiată, ci multiplicată, mă simţeam beneficiar al unei duble apartenenţe. Către momentul acesta, am început să observ relaţiile complexe existente între zone diferite ale insulelor britanice. Şi cred că Londra şi Dublinul au mult mai multe în comun, decât fiecare dintre ele luate aparte cu Belfastul. Acesta din urmă este mai apropiat istoriceşte şi spiritualiceşte de un oraş ca Glasgow sau Manchester. Unul dintre cele mai încurajatoare rezultate ale Înţelegerii Bunei Vineri este că, în sfârşit, Irlanda de Nord şi Britania se influenţează reciproc în multe privinţe şi în sens pozitiv. Să-ţi dau un mic exemplu: cea mai "endemică" formaţie rock din Anglia anilor '80 a fost "The Smiths", din Manchester. Fiecare membru al grupului avea origini irlandeze.

Pagina precedentă

1 2 3

Următoarea pagină