|
1. Cultura română a dat lumii în secolul XX creatori remarcabili, performanţe intelectuale şi artistice demne de tot respectul. Dar cât de importantă a fost funcţia educativă şi formativă a acestei culturi pentru românii înşişi? Cum vedeţi în acest moment raportul dintre nivelul elitelor culturale şi gradul de civilizaţie al ţării?
2. A purtat şi poartă cultura română, eliberată de constrângerile politice şi ideologice de dinainte de 1989, adevăratele valori ale democraţiei, europenităţii şi umanismului? Cum explicaţi clivajul dintre aceste valori -- în măsura în care ele au fost exprimate - şi stările de spirit ale multor români, care demonstrează o neîncredere îngrijorătoare faţă de instituţiile democratice (recte: parlament, preşedinţie, partide politice, presă, justiţie); care manifestă o combinaţie ciudată între ortodoxism şi lipsa unei trăiri religioase autentice; o suspiciune maladivă faţă de străini şi, pe cale de consecinţă, faţă de Europa în care, la modul declarativ, doresc să se integreze; o tentaţie pentru soluţiile autoritariste, de "mână forte" etc. - toate aceste hibe alcătuind o plajă mentală ce a ieşit în evidenţă şi cu ocazia alegerilor din toamna anului 2000?
Pe la jumătatea semestrului trecut, două studente din anul trei mi-au spus că sînt nevoite să lipsească des de la cursuri din cauza programului de la servici. Cele două studente sînt educatoare. Una din ele lucrează la o grădiniţă din Copou, un cartier bogat al Iaşiului; cealaltă, în Alexandru, un cartier de blocuri. Din vorbă în vorbă, am ajuns la concluzia că cele două fete trăiesc experienţe cu totul diferite. Cea care lucrează în Copou, pe Lascăr Catargi, are de-a face cu puşti care vin din familii fără prea mari probleme sociale sau financiare. Jucăria lor preferată este calculatorul, care le ocupă mai tot timpul liber. Cartea nu mai are absolut nici un farmec pentru ei, iar atunci cînd li se citesc poveşti se plictisesc de moarte. Cea de-a doua educatoare, cea din Alexandru, are o grupă de copii ai căror părinţi sînt, mai toţi, şomeri. Nici unul dintre copii nu are acasă calculator. În schimb, sînt absolut fascinaţi atunci cînd li se citesc poveşti.
Din ziua în care am stat de vorbă cu cele două studente, m-am întrebat de nenumărate ori în ce direcţie vor merge, în viaţă, copiii din cele două grădiniţe. Poate că cei de pe Lascăr Catargi, obişnuiţi cu gadgeturile tehnologice ale începutului de mileniu şi cu jocurile interactive, vor deveni tinerii pragmatici şi întreprinzători de mîine. Cît de imaginativi, mi-ar fi greu, mie, acum, să evaluez; dar un studiu sociologic în această direcţie s-ar putea dovedi util. Cei de la grădiniţa din Alexandru ar putea merge fie spre pauperizare şi subcultura cartierului şi a străzii, fie spre un model tradiţional de intelectual, unul încă iubitor de carte, imaginativ, poate chiar înclinat spre gestul artistic, esenţialmente gratuit. Probabilitatea ca printre copiii grădiniţei dintre blocuri să fie potenţiali cititori de carte - cel puţin consumatori de carte, dacă nu chiar "făptaşi" - este, cred eu, mai mare. Dacă ar fi să mă aventurez mai departe pe terenul minat al presupoziţiilor, aş zice că acei cititori de carte vor fi, poate, înclinaţi să îmbrăţişeze marile mituri ale culturii romвne fără a ridica vreun semn de întrebare, cu inocenţa feciorelnică a celui care găseşte un singur punct de sprijin într-o copilărie şi tinereţe copleşite de nevoi: cultura, în primul rînd cea care are ca suport cuvîntul scris. Cîţi paşi mai sînt din acest punct pînă la acceptarea necondiţionată a canonului fundamental - fundamentalist - romвnesc, canon care culminează cu ideea de stat naţional unitar ca singur model posibil pentru Romвnia? Oricare ar fi răspunsul, refuz totuşi să văd în cultură - în special în cultura scrisă - altceva decît un contrafort al spiritului liber şi al dialogului, nicidecum unul al xenofobiei, al autarhiei şi, în genere, al atitudinilor fundamentaliste.
Pe la mijlocul anilor '80, am trăit o experienţă asemănătoare cu cea a studentelor-educatoare. Între '86 şi '89 am predat engleza şi franceza la o şcoală din Paşcani. Oraşul are o particularitate topografică ce are şi conotaţii sociale: este împărţit în "oraşul de sus", oraşul de pe vîrful dealului, în care funcţionează întreaga administraţie a tîrgului, şi "oraşul de jos", din zona gării, zonă preponderent proletară. Între cele două oraşe este o scară lungă şi antipatică, flancată de două clădiri: o biserică şi poliţia - miliţia, la acea vreme. Am primit repartiţie în "oraşul de jos". Copii din familii necăjite. Chiar şi pentru proletariatul statului comunist. Mi-e şi frică să mă gîndesc ce se întîmplă acum cu oamenii din acele cartiere de blocuri, dependenţi, în mare măsură, de depourile CFR. Unii dintre copii, străluciţi. I-am întîlnit, mai tîrziu, prin Universitate. Cei mai temerari dintre ei sînt acum stabiliţi definitiv în Occident, cercetători sau universitari. Nu ştiu în ce măsură problema distanţei dintre elitele intelectuale şi restul lumii, problemă ridicată de acest chestionar, este una reală. Este normal ca marea performanţă, în orice domeniu al culturii şi al ştiinţei, să mărească această distanţă. Adevărata problemă este una ternă, păcătoasă şi enervantă: sărăcia. Din cauza ei, a sărăciei endemice, distanţa dintre elite şi restul romвnilor devine una reală, geografică. Dacă nemţii, spre exemplu, invită acum zece mii de informaticieni să vină să lucreze pentru ei, noi, împreună cu indienii şi ruşii, îi oferim, îi îndepărtăm, îi pierdem. Ofertele occidentale cu un caracter definitiv sînt cele mai apreciate, cele mai tentante pentru tinerii inteligenţi ai Orientului. Sînt convins că, indiferent de punctul de pornire, peste zece-cincisprezece ani, dacă lucrurile nu reintră în normalitate, mulţi dintre puştii de azi, fie din cartierele mai înstărite, fie din cele năpăstuite, vor pleca. Definitiv. Nu contează că vor face baby-sitting sau informatică, dar vor pleca. Rămîn, în schimb, negreşit cei ce "nu-şi vînd ţara", cei care văd în căutarea bunăstării pe alte meleaguri un gest de trădare - de fapt, cei care sînt îngroziţi de ideea de a-şi lua viaţa în propriile mîini.
|
Radu Andriescu
Inapoi la cuprinsul numarului