"Naufragiat '50 sau psihosociologicale" (III) (2)

Mă mir de tenacitatea mea, de rezistenţa de care am dat dovadă în acei ani, şi când zic asta mă gândesc la marile greutăţi ce am avut a le înfrunta pe toate liniile noii etape de existenţă. Transmutat într-un nou mediu de viaţă, s-ar fi cuvenit să-mi împart eforturile în două direcţii de bază: cea a studiului literaturii naţionale şi universale, a asimilării marii culturi a lumii, pentru care scop venisem aici, asta pe de-o parte, şi, sarcină nu mai puţin uşoară şi consumatoare de forţe fizice şi sufleteşti, adaptarea la noua şi nesuferita pentru mine din copilărie existenţă care era lumea oraşului. Dar aşa cum mi s-a întâmplat mai totdeauna, toate s-au dus peste cap, aceste obiective fiind înlocuite cu alte două, care m-au strâns de gât ca nişte laţuri: cum să fac ca să-l scot pe tatăl meu de la furdiga unde îi era sortit să petreacă nici mai mult, nici mai puţin decât 20 de ani, adică să nu se mai întoarcă acasă - la acea vreme avea 45, - şi: cum am face să adunăm suma de bani la care fusese apreciată casa noastră, cele aproape şase mii de ruble, ca s-o putem răscumpăra, şi asta cât mai repede, pentru că asupra ei plana pericolul de a fi dărâmată. Aşa exclamau acei diriguitori ai satului, care la acea vreme mai erau în viaţă şi care în anii deportărilor îl duseseră pe bunelul Andrei la urşii albi: "N-am apucat să-l stricăm atunci, cuibul aista culăcesc, lasă că o facem noi amu, că ne-o picat la mână"... Eu mă zbăteam să adun capică la capică, să înjgheb ceva bani, pe care îi trimiteam mamei, din bursa mea, din ce mai câştigam, mama la rândul ei aduna şi ea din ce putea, dar din ce ar fi putut să strângă? Da, tot numai din vin, că asta e singura bogăţie a noastră pe acest petic de pământ, vinul şi roadele gliei pe care le creşteam cu sudoarea braţelor, pentru că la aceea a frunţii încă nu am prea ajuns... Şi, iată, la ceea ce am adus eu din partea mea, a adus şi biata mamă din partea ei - a făcut într-o toamnă, numai ea ştie cum, un butoi de vin, pe care l-a vândut şi... aşa ne-am salvat cuibul, care este şi astăzi şi care, deşi părinţii mei s-au călătorit în lumea celor drepţi, a rămas să mă adăpostească pe mine în minutele, orele şi zilele de cea mai mare tristeţe, dar şi în cele de bucurie şi lumină. Este pentru mine singurul loc pe lumea asta unde mă simt... ACASĂ.

P. S. Aici aş fi putut să pun punct acestor note privind primul meu naufragiu în viaţă, atunci când, abia ieşit din cuibul părintesc, toate visele mele juvenile s-au dus de-a berbeleacul, dar s-a întâmplat să-mi cadă sub ochi câteva din ultimele numere ale revistei ieşene Convorbiri literare, serie nouă, şi în unul din ele am citit un emoţionant medalion despre profesorul universitar, savantul şi omul de duh care a fost Ion Osadcenco, semnat de Gavril Istrate. Prin cine ştie ce miracol al memoriei, pe căi mai mult sau mai puţin asociative, mi-am amintit două episoade: unul din perioada umbletelor mele zadarnice pe la diverse instituţii şi persoane alese, despre care am vorbit mai sus, şi altul relatat cu mult spirit de colegul meu de universitate, ceva mai mare de ani ca mine, I. Osadcenco, dar ambele acestea legate de atmosfera plină de suspiciuni şi delaţiuni din acei ani, de acţiunile poliţiei politice secrete-KGB, care era infiltrată în toate sferele vieţii, o supraveghea şi o controla... Numai că se întâmplau şi aici lucruri şi cazuri nostime, adevărate comedii, după cum ne este firea de când lumea, care trăsătură ne mai salvează din când în când de mari necazuri... Cum rătăceam eu pe uliţele acelui blestemat oraş, care se cheamă Tiraspol, unde fusese judecat tatăl meu şi unde se afla fostul lui nacealnic, la care m-am dus de atâtea ori cu rugămintea să-i dea o caracteristică pozitivă ca să înaintăm actele pentru graţiere, şi acel grangur niciodată nu a binevoit să mă primească, deşi fusese de atâtea ori la noi acasă, merg odată pe strada ce duce de la Casa Telefoanelor spre gară, pe trotuarul de pe partea stângă, la un moment dat mi-arunc privirea spre o fereastră deschisă şi, dincolo, la numai câţiva metri de mine, văd un chip cunoscut. Parcă l-aş fi văzut pe... însuşi, în carne şi oase, pe Salvatorul meu, pe care atâta l-am căutat şi, în sfârşit, l-am găsit! M-am oprit, încremenit de bucurie, locului şi am strigăt cu glas de om ce nu ştie ce-i cu dânsul: "Tovariş Stepeşkin! Tovariş Stepeşkin!"... Cine era acel Stepeşkin? Cu vreo doi ani în urmă acest tov. ofiţer de securitate venise la noi în sat şi umbla pe la club, prin alte locuri şi căuta ceva. L-am văzut şi eu, şi alţi băieţi... Ce căuta, pe cine căuta, nu pot să ştiu, dar nici nu-i greu de presupus: căuta victime. Şi în acel moment când l-am zărit în fereastră, mi-am amintit că dânsul a mas câteva nopţi la noi în casă. De ce, pentru ce, tatăl meu nu mi-a spus, dar una mi s-a încrestat în memorie, de n-am să uit toată viaţa: el dormea în patul nostru, singurul care-l aveam, eu pe cuptor, părinţii care pe laiţă, care tot pe cuptor... Vorba e că patul era chiar sub cuptor şi eu, ştiind că este om strein în casă, nu mă prea prindea somnul şi, noaptea, mă trezeam şi ascultam: ce face, cum doarme kaghebistul? Şi ştiţi cum dormea? Deşi ştiam că decuseară chefuise bine şi se prăbuşise într-un somn adânc, dar vezi că, din vreme în vreme, se făcea a tuşi: chm! chm! ca şi cum ar fi treaz. După care continua să tragă la aghioase. Şi apoi iar: chm! chm! Dar ceea ce m-a intrigat şi chiar mi-a dat fiori era că atunci când se culca îşi punea pistolul sub pernă şi aşa dormea toată noaptea... O, de câte ori şi-au făcut intrarea armele şi pistoalele bolşevice în biata casă a noastră! Am să scriu vreodată despre ea ca despre un adevărat loc sfânt al neamului meu, pe care atâţia au vrut şi încercat să-l profaneze, dar nu au reuşit... Şi acum să o termin pe o notă ceva mai veselă şi voi relata ceea ce mi-a povestit la vremea lui regretatul profesor Ion Osadcenco. În primii ani de după război s-au făcut arestări şi printre studenţii de la universitate. Au fost descoperiţi aici duşmani ai puterii sovietice, care au făcut ani grei şi lungi de exil. Printre aceştia Alexei Marinat, care, se spune, tot de colegi şi pământeni de-ai lui a fost vândut. KGB-ul avea racolaţi colaboratori dintre studenţi, evident, şi aceştia erau obligaţi să informeze poliţia secretă. Despre atari lucruri nu am avut cunoştinţă până târziu, când s-a produs o anume liberalizare a climatului social şi s-a putut vorbi deschis. Având un nume ucrainesc, Ion Osadcenco, bănuiesc că din acest motiv, a fost şi domnia sa "angajat". Să încerci să refuzi! Aşa erau timpurile. Dar şi să vinzi pe fratele tău, iarăşi nu e o treabă de nimica. Ce să facă omul? Cum să scape de belea? Îmi povesti domnia sa cu mult haz: "Şi să vezi, măi Vladimire, cum m-am spălat... Mi-a ordonat acel leitenant (locotenent) KGB să-l urmăresc pe cutare şi să-i raportez lui. Iată că ieşind odată din incinta universităţii, continuă Osadcenco, îl văd pe respectivul pe celălalt trotuar, unde mă aştepta. Pornesc şi eu într-acolo, spre dânsul, dar aici îmi vine o idee năstruşnică în cap şi strig, de departe, ca să se audă: Tovariş leitenant! Tovariş leitenant! (pe ruseşte, desigur). L-am urmărit azi!... Când aude acela că strig în gura mare şi arăt spre dânsul, iar aici lume, studenţi, deodată face un gest cu mâna, mâniat foc: "Molci, durak! Zamolci". (Taci din gură, idiotule!)... Nu m-a mai căutat după aceea. Aşa am scăpat"... Iar tov. Stepeşkin ce-a făcut când a auzit că-l strigă cineva pe nume, din stradă? S-a repezit la fereastră, a închis-o, trântind-o cu toată puterea. Ce-o fi ieşit din gura lui, nu pot decât să bănuiesc. Oricum, limbajul securiştilor, ca şi cel al tuturor slugilor diavolului, e acelaşi...