|
Ceea ce a marcat, ba chiar aş zice a umplut acei ani de viaţă ai mei a fost corespondenţa cu tatăl meu, una extrem de intensă de s-au adunat zeci, sute de scrisori (şi din partea mea), dar şi umbletele şi demersurile mele necontenite pe la tot felul de instanţe şi persoane sus-puse cu scopul de a i se reduce din termenul acela atât de mare, 20 de ani de puşcărie - despre care tatăl meu în fiecare scrisoare zicea cu revoltă, pe de-o parte: "Nu sunt vinovat, de ce mi-au dat aşa mare pedeapsă?", pe de altă parte, cerându-ne cu disperare să facem ceva ca să-l ajutăm să scape mai degrabă: "De nu, aici am să putrezesc!" De bună seamă, aşa avea să se întâmple, de nu crăpa peste vreo doi ani tiranul, dar cine putea să-şi închipuie măcar că şi Stalin-soare poate să dea ortul popii până la urmă, în pofida genialităţii sale fără de moarte... Iar acele demersuri şi umblete au însemnat o întreagă epocă în procesul de formare a mea ca persoană civică şi m-au făcut să mă ciocnesc de cele mai ascunse şi mai dure aspecte şi mecanisme/angrenaje ale uriaşului şi necruţătorului sistem social-politic de opresiune, care era imperiul sovietic în perioada lui totalitară clasică...
La cine să mergi? La cine să te rogi? Cine are să stea să te asculte? Cine să te ajute? Că doar eram strein în acest oraş. Mama ajunsese o paria în satul ei. Deşi, în scrisorile lui, tatăl ne trimitea să ne adresăm cutăruia şi cutăruia, tot demnitari şi şefi pe care îi cunoscuse odinioară, dar toate vorbele lui sunau ca nişte nuci seci, pentru că nu erau decât rodul unei fantezii deraiate. Bunăoară, zicea să mergem direct la procurorul general, Cazamir, pe care, cică, îl cunoştea personal. Tot de la vreun pahar de vin, ne-am zis noi, şi am avut dreptate, pentru că demersurile de mai jos vor confirma justeţea intuiţiei noastre. Prima încercare pe care am făcut-o a fost să o rugăm să intervină pe consăteanca noastră, Maria Iordan-Bostan, deputată în Sovietul Suprem al republicii şi Eroină a muncii socialiste, care, pe lângă ce era, îi mai venea şi un fel de rudă tatălui meu, chiar dacă îndepărtată ( la nevoie omul îşi aminteşte de ele! ), dar şi şefa brigăzii de vii în care muncea mamă-mea. Iar eu... eu lucrasem în '48 la treieratul grâului, cantaragiu, şi, la facerea totalurilor, preşedintele de colhoz Ion Vasilievici Sărăcuţa, desigur la directiva raionului, m-a pus să mai plusez nişte tone la cele recoltate de pe sectorul ei ca şefă de echipă, aşa că i-au ieşit peste treizeci tone la hectar, în care bază a şi fost decorată cu Steaua de aur ... Ei, vedeţi cum se developează unele lucruri? Poţi spune că am contribuit, prin minciună şi fraudă, la confecţionarea unui far al muncii socialiste ( Stahanov nu tot aşa a fost fabricat?). Aveam deci tot dreptul şi temeiul să mă adresez după ajutor! Dar şi tatăl meu merita condescendenţă, el care nu se considera vinovat, el care redactase atâtea jalobe şi demersuri, ajutase pe atâţia la nevoie!... Era vreme de noapte, adică pe întuneric, când am bătut la uşa Deputatei. Se culcase, ne-a deschis, ne-a primit, ne-a ascultat, nu ştiu dacă am intrat în casă, nu ştiu dacă a aprins lumina... Atâta ştiu, că a zis ceva la auzul durerii noastre, a promis că se va interesa ce se poate de făcut, lămurindu-ne că ea nu ştie cum se fac asemenea treburi... Pe loc am simţit că în zadar ne-am dus, pentru că nu era decât o femeie simplă, bună de a robi la pământ, iar faptul că fusese decretată eroină şi deputată nu presupunea decât a-i îndemna şi pe alţii să muncească cu dăruire de sine pentru prosperarea vieţii colhoznicilor, care de fapt munceau pentru nimic, de pomană, iar în forul suprem fusese luată ca să ridice mâna la orice i s-ar spune şi nu ca să aibă o poziţie a ei în vreo problemă, să aprobe, cu toţi ceilalţi, în unanimitate, politica marelui partid şi a tătucăi Stalin. Naivii de noi: căutam dreptate... Căutam ajutor... Dar tot m-am ales cu ceva ajutor de la consăteanca mea. Avea loc o şedinţă a sovietului suprem. La Chişinău, desigur. Am găsit-o la hotelul "Moldova" şi am vrut să ştiu dacă a făcut ceva în problema noastră. Mi-a răspuns că: nu... nimic... Atunci, să vedeţi ingeniozitate din partea mea: ştiind că deputaţilor li se pun la dispoziţie fel de fel de mărfuri, pe care simplii muritori nici nu le văd în ochi, o întreb dacă ar putea să-mi cumpere măcar o cuşmă, că iarna n-am ce purta şi... mi-a degerat o ureche, stânga, de era să rămân fără dânsa când am încercat s-o dezmorţesc. Mi-a cumpărat! O căciulă cu urechi/ clape din blană de iepure. Mersi şi pentru atât!
Ceea ce se cerea atunci când pregăteam hârtiile pentru următorul demers de graţiere erau caracteristicile/demersurile de la locul de detenţie, care urmau să fie cerute de către instanţa de judecată, dacă se ajungea la asta (dar nu s-a mai ajuns!), dar mai întâi de la fostul loc de muncă. Aşa se face că am pornit să bat pragurile organizaţiei raionale a cooperaţiei de consum, la preşedintele acesteia tov. Burduja, "bun prieten al meu", după cum ne scria şi ne îndemna tata. "La dânsul să vă duceţi. Să-mi deie caracteristică pozitivă"... M-am dus, de atâtea ori m-am dus, dar... nici o dată nu m-a primit. Nici măcar cererea mea în scris nu a binevoit s-o ia, fie chiar prin secretara lui. Aşa şi a rămas printre hârtiile mele, scrisă stângaci, cu creionul, ca o amintire dintre cele mai triste ale umbletelor mele zadarnice, fără de nici un rost, pe la uşile celor mari... O dată, totuşi, s-a produs o încercare (dar s-a produs realmente ori, poate, numai am fost indus în eroare/păcălit? pentru că nu am fost admis în sala respectivă) de rejudecare/revizuire a sentinţei. Am plătit unui avocat - era o femeie, am dat o sută de ruble se pare, - şi în ziua respectivă am mers la instanţa de judecată cu marea speranţă că o să reuşesc ceva. Nimic! După multe ore de aşteptare în antreu, iată că iese avocata şi: "Judecata n-a schimbat sentinţa - a rămas aşa cum a fost"... Cum am plecat de acolo, nu-mi amintesc. Dar ştiu că nu am depus armele, cu atât mai mult cu c`t scrisorile ce-mi veneau de la Ural, apoi din Kazahstan mă stimulau în cel mai serios mod să activez, să nu mă las... Am mai găsit un deputat pe care am considerat că aş putea să-l abordez - era una din profesoarele noastre, ne preda dialectologia, Faina Ilarionovna Cojuhari, de felul ei din Caragaci pe Nistru. Vai de dialectologia aceea pe care ne-o preda dânsa! Era dintre obiectele cele mai desconsiderate de noi, studenţii, dar nu atât pentru materia în sine, cât pentru pregătirea extrem de sumară, redusă până la elementarul cel mai primitiv a celui/celei care ne-o preda. Dar programa era programă, iar cât despre mine, omul ajuns la ananghie, eram gata să mă agăţ şi de un pai, ca cel ce se îneacă, povestea vorbei... I-am spus păsul pe culoare, la universitate, dar s-a întâmplat să o vizitez o dată şi acasă. Nu stătea departe, la câteva sute de metri de universitate, pe panta de sud a dealului, cu deschidere largă spre Valea Morilor, o zonă în care puzderia de venetici tăbărâţi aici după ocuparea Basarabiei şi-au durat case solide, temeinice (recent, tot în partea asta a capitalei şi-a plasat şi noua oligarhie a R.M. castelele somptuoase). Şi asta într-o vreme când foametea şi deportările făceau ravagii în bietul norod. Grădină împrejur, gard nalt de protecţie, cu poartă pe măsură, dulăi de pază etc. Nu am văzut decât holul, în lumea camerelor nu am avut acces, dar şi atâta mi-a fost destul ca să trăiesc marea durere la gândul că, iată, aceştia îşi fac case la doi paşi de universitatea unde lucrează, iar eu, noi, cei mulţi, umblăm cine ştie la ce distanţe, cărând cu traista de-ale gurii... Ei fie, aşa ne-a fost dat. Dar care-i dreptatea pe lumea asta, că şi de acel sfânt cuib unul ca mine să fie lipsit? Pentru ce acest blestem pe capul meu? Acea imagine, acea vizită nu alta făcu decât să mai aştearnă o ceaţă pe sufletul şi mintea mea - nu mă ajută cu nimic profesoara mea de dialectologie, dar cu nimic, decât numai cu promisiuni deputăţeşti... Era căsătorită cu prorectorul Totrov, un osetin adus şi acesta de cine ştie pe unde, ca şi toată conducerea universităţii, şi nu numai, a întregii R.S.S.M. de atunci. N-ar fi corect să spun că doar veneticii beneficiau de marile privilegii şi favoruri ale regimului stalinist totalitar, erau şi dintre autohtoni, în speţă dintre militanţii prosovietici ca poetul Emilian Bucov, care şi dânsul îşi dură, tot în toiul calvarului basarabean, un solid lăcaş cu balcon deschis spre larga panoramă a viitorului Lac Comsomolist din aceeaşi Vale a Morilor, ideea căruia, aşa după cum se lăuda dânsul, îi aparţinea şi la construcţia căruia am muncit şi eu, cărând cu targa pământ alături de mii şi mii de alte furnici, fie studenţi, fie tineri muncitori, mânaţi la muncă gratuită, asemeni milioanelor de puşcăriaşi fără vină din gulagul sovietic...
|
Vladimir Beşleagă
Inapoi la cuprinsul numarului